În Cauza Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, J.-P. Costa, L. Caflisch, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22.687/03) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială română, Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 9 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de către doamna Angela Grecu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de către domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de către doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. Ca urmare a abţinerii domnului C. Bîrsan, judecător ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.-P. Costa pentru a ocupa acest loc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament).
4. La data de 3 februarie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate împreună.
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a treia, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
6. În anul 1998, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.), ale cărui atribuţii au fost ulterior preluate de către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi în prezent de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a decis să vândă prin negociere directă pachetul majoritar de acţiuni (50,97%) din capitalul Societăţii Maşini Unelte (Societatea M.U.), deţinut de stat.
7. În conformitate cu dispoziţiile legale, ofertele cumpărătorilor potenţiali erau analizate în prezenţa lor în cadrul unei întruniri la sediul F.P.S., acesta din urmă angajându-se să vândă acţiunile celui mai bun ofertant într-un termen de 15 zile. Reclamanta şi o altă societate (W.M.) au participat la procedura iniţiată de F.P.S.
8. La data de 31 martie 1998, comisia de selecţie a F.P.S. a analizat ofertele prezentate de către societăţile sus-menţionate. Printr-un proces-verbal încheiat cu această ocazie, comisia a concluzionat că cea mai bună ofertă a fost aceea a reclamantei, dar ţinând cont de faptul că preţul oferit era inferior celui solicitat, comisia a decis să supună oferta analizei Consiliului de administraţie al F.P.S.
Printr-un fax din data de 5 mai 1998, F.P.S. a invitat reclamanta să depună cel mai târziu a doua zi o nouă ofertă.
Reclamanta a făcut o nouă ofertă la 2 iunie 1998.

La 18 iunie 1998, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de acţiuni societăţii W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmă o făcuse la data de 6 mai 1998.

1. Acţiunea privind încheierea unui contract de vânzare
9. Reclamanta a chemat în judecată F.P.S., solicitând instanţei să oblige F.P.S. să îi vândă pachetul majoritar de acţiuni în temeiul ofertei prezentate la data de 31 martie 1998.
Prin Hotărârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea sa, pe motivul că în cursul reuniunii din data de 31 martie 1998 reclamanta prezentase cea mai bună ofertă, şi a obligat pârâta să încheie contractul de vânzare.
După învestirea acestei hotărâri cu formulă executorie, reclamanta a cerut, la 29 martie şi la 18 aprilie 2000, încheierea contractului de vânzare, dar s-a lovit de refuzul F.P.S.
A. P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a formulat recurs împotriva hotărârii din 10 decembrie 1999.
10. Printr-o hotărâre din 18 mai 2001, Curtea Supremă de Justiţie a decis că litigiul trebuia soluţionat de către Tribunalul Bucureşti, şi nu de către Curtea de Apel Bucureşti. Ea a casat hotărârea şi a retrimis cauza la instanţa competentă.
11. Printr-o hotărâre din 1 martie 2002, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, datorită refuzului A.P.A.P.S. de a încheia un contract de vânzare, reclamanta introdusese o altă acţiune, pentru a obţine daune-interese (a se vedea procedura descrisă la pct. 2). Astfel, instanţa a estimat că cerând daune-interese în cadrul unei alte acţiuni, reclamanta renunţase în mod implicit la acţiunea care viza obligarea A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. Ţinând cont de faptul că aceste daune-interese îi fuseseră deja plătite, a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motivul că reclamanta nu putea să obţină repararea prejudiciului de două ori.
În urma recursului reclamantei, printr-o decizie din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia acestei hotărâri.

2. Acţiunea în daune-interese
12. La data de 10 iulie 2000, ca urmare a refuzului F.P.S. de a încheia un contract de vânzare în conformitate cu Hotărârea din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat o acţiune pentru daune-interese.
13. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, considerând că singura posibilitate de executare a hotărârii Curţii de Apel era de a acorda reclamantei valoarea pachetului majoritar de acţiuni, a admis acţiunea şi a obligat A.P.A.P.S. să îi plătească suma de 17.512.435.300 ROL pentru prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilităţii de a deveni proprietara pachetului de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de penalităţi şi suma de 170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecată, adică în total 22.279.999.386 ROL.
14. A.P.A.P.S. a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o decizie din data de 30 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a declarat apelul inadmisibil, pe motivul că nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. Ca urmare a recursului A.P.A.P.S., printr-o decizie definitivă din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vărsat în contul reclamantei cei 22.279.999.386 ROL acordaţi prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 de către Tribunalul Bucureşti.

3. Acţiunea pentru plata penalităţilor de întârziere
15. La data de 19 martie 2002, reclamanta a chemat în judecată A.P.A.P.S. cu scopul de a o obliga la plata sumei de 5.323.300.538 ROL reprezentând penalităţi pentru neplată, între 31 ianuarie şi 13 noiembrie 2001, pentru suma de 22.279.999.386 ROL.
Prin Hotărârea din 21 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească suma solicitată, precum şi suma de 77.908.000 ROL pentru cheltuieli de judecată, respectiv un total de 5.401.208.583 ROL. Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie. La data de 28 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de către A.P.A.P.S.
Potrivit informaţiilor furnizate de reclamantă, A.P.A.P.S. nu i-a vărsat această sumă.

4. Recursul în anulare
16. La data de 6 noiembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din data de 31 ianuarie 2001.
Procurorul general a apreciat că reclamanta nu făcuse proba existenţei unui prejudiciu datorat refuzului A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. El a adăugat că Tribunalul Bucureşti nu verificase dacă erau îndeplinite în speţă condiţiile de angajare a răspunderii civile a A.P.A.P.S. În plus, acesta a subliniat că acţiunea introdusă de către reclamantă cu scopul de a obliga A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare fusese respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
17. Reprezentantul reclamantei a cerut respingerea recursului, apreciind că, în speţă, nu era vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a A.P.A.P.S., ci de transformarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare în obligaţia de a plăti daune-interese.
18. Prin Decizia din 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Hotărârea din 31 ianuarie 2001 şi a dispus restituirea sumei vărsate de către A.P.A.P.S. reclamantei în temeiul acestei hotărâri. Curtea a reţinut că, în cazul când executarea silită a unei obligaţii implicând actul personal al debitorului nu era posibilă, această obligaţie se transformă în obligaţie de plată de daune-interese, cu condiţia ca creditorul să demonstreze existenţa unui prejudiciu. Or, în speţă, Curtea a considerat că reclamanta nu făcuse proba vreunui prejudiciu.
Astfel, Curtea Supremă a concluzionat că prin hotărârea tribunalului s-a produs o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, şi că, în absenţa probei prejudiciului material suferit de către reclamantă, această hotărâre era nefondată.

5. Iniţierea unei proceduri de executare silită asupra bunurilor reclamantei şi a unei proceduri colective de lichidare
19. Printr-un proces-verbal întocmit la data de 12 iunie 2003 de către un executor judecătoresc, conturile bancare ale reclamantei au fost blocate. O procedură de executare silită asupra bunurilor reclamantei a fost iniţiată în faţa Tribunalului Bucureşti. La data de 6 mai 2004, tribunalul a suspendat această procedură datorită iniţierii procedurii de lichidare menţionate mai jos.
20. La data de 14 octombrie 2003, A.P.A.P.S. a cerut Tribunalului Bucureşti deschiderea unei proceduri de lichidare judiciară împotriva societăţii reclamante, cu scopul de a-şi recupera creanţa în cuantum de 29.117.059.776 ROL. La data de 24 martie 2004, A.P.A.P.S. a renunţat la cererea sa de lichidare şi, în consecinţă, tribunalul a pus capăt acestei proceduri.
21. La data de 19 mai 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă A.P.A.P.S.) a solicitat Tribunalului Bucureşti redeschiderea procedurii de executare silită asupra bunurilor societăţii. Procedura este pendinte.

II. Dreptul intern pertinent

A. Codul de procedură civilă
22. Articolele relevante dispun:

"Articolul 330
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori când această hotărâre este vădit netemeinică.

Articolul 3301
În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
Articolele 330 şi 3301 au fost abrogate prin art. 1 pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

B. Codul civil
23. Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate:

"Articolul 1073
Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
[...]

Articolul 1075
Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
[...]

Articolul 1084
Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, în afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate."

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
24. Reclamanta susţine că repunerea în discuţie a Hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea invocă prin acest fapt o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede în partea sa pertinentă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială [...], care va hotărî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."

A. Asupra admisibilităţii

1. Excepţia Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de 6 luni
25. Guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în drepturile reclamantei a avut loc la 5 septembrie 2002, la data deciziei Curţii de Apel Bucureşti, care a confirmat respingerea acţiunii reclamantei privind încheierea contractului de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U.
26. Reclamanta apreciază că ultima decizie internă definitivă este Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003.
27. Curtea constată că obiectul cererii nu priveşte respingerea acţiunii referitoare la încheierea vânzării pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U., ci desfiinţarea, prin Decizia din data de 17 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001, care obligă statul să plătească reclamantei daune-interese.
28. Cererea fiind introdusă la data de 9 iulie 2003, urmează deci să se respingă excepţia tardivităţii.

2. Asupra admisibilităţii plângerii
29. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de altfel că plângerea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci de a o declara admisibilă.

B. Pe fond
30. Guvernul se referă la Cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită reexaminării unei hotărâri definitive ca urmare a introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară [Cauza Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 62, CEDO 1999 - VII].
Totuşi, Guvernul subliniază că în speţă, spre deosebire de cauza citată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an începând de la data hotărârii atacate şi că nu era expresia unei puteri discreţionare a procurorului general.
În această privinţă, Guvernul a arătat că Procesul-verbal din 31 martie 1998, întocmit după analizarea ofertelor prezentate pentru privatizarea Societăţii M.U., nu a făcut să se nască în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni ale societăţii sus-menţionate.
Astfel, Guvernul consideră că, recunoscând un asemenea drept şi obligând A.P.A.P.S. să plătească reclamantei valoarea acestor acţiuni, tribunalul a comis o eroare, determinând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei în detrimentul A.P.A.P.S. Ţinând cont de faptul că eroarea tribunalului nu a fost îndreptată pe căile ordinare de atac, Guvernul consideră că singura posibilitate de a restabili ordinea juridică era intervenţia procurorului general pe calea extraordinară a recursului în anulare.
31. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea adaugă că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă a dat, de asemenea, dovadă de lipsă de independenţă şi de imparţialitate.
32. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
33. În speţă, întrucât Guvernul susţine că Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept, Curtea observă că hotărârea nu era decât consecinţa refuzului A.P.A.P.S. de a se conforma Deciziei din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume obligaţiei de a încheia cu reclamanta un contract de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U.
34. Desigur, acţiunea reclamantei pentru încheierea unui contract de vânzare a fost în cele din urmă respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, dar Curtea observă că această respingere a fost motivată de faptul că reclamanta obţinuse deja o reparaţie a prejudiciului său prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, reparaţie pe care tribunalul a considerat-o suficientă. Astfel, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului în conformitate cu care Hotărârea din 31 ianuarie 2001 ar fi rezultatul unei erori de drept.
35. În orice caz, Curtea observă că A.P.A.P.S. a avut la dispoziţie două căi de recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi expune criticile în privinţa Hotărârii din 31 ianuarie 2001, dar că ea le-a pierdut din cauza propriei sale neglijenţe, în special din cauza nemotivării apelului în termenul prevăzut de lege.
36. În ceea ce priveşte termenul de introducere a recursului în anulare, deşi în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era ţinut de niciun termen, exercitarea acestei căi de recurs extraordinare trebuia să fi intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă, Curtea estimează că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită de Cauza Brumărescu.
În această privinţă, ea subliniază că se regăsesc în prezenta cauză cele două elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la constatarea ignorării principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată.
37. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
38. În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.
39. Date fiind concluziile anterioare, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat plângerea reclamantei privitoare la pretinsa lipsă de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, această plângere neconstituind decât unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de Curte.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
40. Reclamanta se plânge că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003 a adus atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

1. Asupra existenţei unui bun
41. Guvernul recunoaşte că prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanţă faţă de stat, reprezentând valoarea pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U. Totuşi, acesta apreciază că hotărârea era greşită, pentru că reclamanta nu obţinuse înainte un drept de proprietate asupra acestor acţiuni. În această privinţă, Guvernul subliniază că Procesul-verbal din 31 martie 1998 nu constituia un titlu de proprietate şi că, în plus, acţiunea reclamantei vizând obligarea A.P.A.P.S. la încheierea unui contract de vânzare a acţiunilor sus-menţionate a fost respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Astfel, Guvernul apreciază că anularea Hotârârii din 31 ianuarie 2001 era necesară pentru a remedia o eroare de drept care dădea naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantei şi, prin urmare, pentru a restabili ordinea juridică.
42. Curtea observă în primul rând că nu este contestat că în baza Hotărârii din 31 ianuarie 2001 reclamanta avea o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel A.P.A.P.S. i-a plătit această sumă de care s-a putut bucura netulburată până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003. Astfel, Curtea apreciază că reclamanta avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

2. Asupra admisibilităţii plângerii
43. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de asemenea că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci să o declare admisibilă.

B. Asupra fondului
44. Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei prin faptul că decizia sus-menţionată a Curţii Supreme de Justiţie a casat Hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2001, deşi această hotărâre fusese executată, şi că, prin urmare, o procedură de restituire a sumelor încasate în virtutea acestei hotărâri a fost declanşată împotriva reclamantei. Decizia Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
45. O privare de proprietate potrivit acestei norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Cauza Brumărescu, precitată, paragrafele 73-74).
46. În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalului pentru a justifica ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei. Or, ţinând cont de faptul că statul ar fi putut beneficia de două căi de atac pentru a o remedia, dacă nu le-ar fi pierdut din propria sa neglijenţă, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu putea fi suficientă pentru a legitima privarea de un bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv soluţionat.
47. În plus, admiţând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost rupt şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă atunci când a fost privată nu numai de proprietatea asupra acţiunilor Societăţii M.U., dar şi de orice despăgubire în această privinţă.
48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
49. În termenii art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul
50. Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 22.279.999.386 ROL sau echivalentul în euro, sumă care i-a fost acordată prin Hotărârea Tribunalului Bucureşti la data de 31 ianuarie 2001, precum şi suma de 5.401.208.538 ROL cu titlu de penalităţi de întârziere acordate prin Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Reclamanta solicită de asemenea suma de 382.275 dolari americani (USD) cu titlu de beneficiu nerealizat datorită imposibilităţii de a prelua controlul asupra activităţii Societăţii M.U.
Reclamanta solicită suma de 500.976 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale ca urmare a deschiderii unei proceduri de lichidare judiciară.
51. Guvernul contestă aceste pretenţii. El reiterează că suma acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept a tribunalului.
În ceea ce priveşte celelalte sume reclamate, Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată şi pretinsul prejudiciu material şi moral suferit. În plus, afirmă că problemele financiare ale reclamantei erau anterioare cererii A.P.A.P.S. de deschidere a unei proceduri de lichidare şi că mai mulţi creditori angajaseră deja proceduri de poprire ale conturilor reclamantei.
52. Curtea constată că, la data de 14 noiembrie 2001, reclamantei i s-a plătit suma de 22.279.999.386 ROL, acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, sumă aflată şi în prezent în posesia sa, în ciuda unei proceduri de executare silită care este în curs.
53. Cu privire la celelalte sume solicitate cu titlu de despăgubire materială, Curtea consideră că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi aceasta din urmă. În plus, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea observă că Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti nu a făcut obiectul unui recurs în anulare şi că reclamanta poate încă să ceară executarea silită pentru a recupera creanţa stabilită în favoarea sa. În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, Curtea nu poate să facă speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei dacă ea ar fi preluat controlul Societăţii M.U.
54. Astfel, Curtea estimează că nicio sumă nu ar putea să fie alocată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
55. Cu privire la repararea prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că prejudiciul, altul decât cel material, poate prezenta pentru o societate comercială elemente mai mult sau mai puţin "obiective" şi "subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia întreprinderii, dar totodată şi incertitudinea în planificarea deciziilor de luat, anomaliile cauzate în însăşi gestiunea întreprinderii, ale căror consecinţe nu se pretează la un calcul exact, şi, în sfârşit, cu toate că într-o foarte mică măsură, neliniştea şi neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere ale societăţii [Cauza Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, 35, CEDO 2000-IV].
56. În speţă, Curtea apreciază că situaţia de incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta a cauzat în mod obiectiv, pe de o parte, anomalii considerabile în planificarea deciziilor de luat în privinţa gestiunii activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. De altfel, această incertitudine a cauzat o atingere a reputaţiei reclamantei în ochii clienţilor actuali şi potenţiali [a se vedea mutatis mutandis Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48.553/99, paragraful 80, 2 octombrie 2003].
57. Ţinând seama de ansamblul elementelor care se găsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată
58. Reclamanta nu a solicitat cheltuielile efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii.
59. În aceste condiţii, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii pornind de la rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 procente.

Pentru aceste motive, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în timpul acestei perioade, majorată cu 3 procente;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,
preşedinte

Vincent Berger,
grefier