ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. I
din 15 ianuarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 01/02/2008

Dosar nr. 17/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 g/l alcool pur în aerul expirat.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în sensul că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din culpă, cu această ocazie, a unei persoane constituie atât infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, cât şi infracţiunea rutieră prevăzută la art. 79 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal.

Referindu-se la uciderea din culpă a unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, a susţinut că această faptă constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal.

De asemenea, a cerut să se reţină că şi fapta de ucidere din culpă a unei persoane în atare împrejurare, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin niciun alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 2 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 g/l alcool pur în aerul expirat.

Astfel, unele instanţe au considerat că faptele menţionate constituie două infracţiuni distincte aflate în concurs real, respectiv, atât infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, cât şi în infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în astfel de cazuri faptele constituie o singură infracţiune, complexă, prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, care o absoarbe pe cea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 178 alin. 3 din Codul penal se prevede că atunci "când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani".

Pe de altă parte, la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, este prevăzută ca infracţiune "conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge".

Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că infracţiunea de ucidere din culpă, reglementată în art. 178 alin. 3 din Codul penal, constă într-o acţiune ce cuprinde în ea însăşi şi trăsăturile distinctive ale infracţiunii prevăzute la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, astfel că într-un atare caz, în raport cu modalitatea concretă în care a fost comisă, cea de-a doua infracţiune îşi pierde autonomia proprie de faptă penală, fiind absorbită în întregime sub formă de circumstanţă agravantă în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă, devenind componentă a unei singure infracţiuni, complexă, în sensul prevederilor art. 41 alin. 3 din Codul penal.

În această privinţă este de observat că uciderea din culpă a unei persoane, săvârşită de un conducător auto care conduce autovehiculul având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau în stare de ebrietate, prezintă un pericol social propriu, astfel că legiuitorul a înţeles să stabilească faptul că toate aceste acte, obiectiv strâns legate între ele, se însumează unei singure infracţiuni, care se constituie într-o infracţiune complexă, pentru săvârşirea căreia se prevede o pedeapsă al cărei maxim special, expresie a gradului de pericol social sporit, să depăşească cuantumul pedepsei maxime aplicabile, potrivit art. 34 din Codul penal, pentru concursul de infracţiuni.

Or, în raport cu voinţa expresă a legiuitorului de a crea din două infracţiuni autonome o singură entitate infracţională, distinctă, şi de a stabili pentru săvârşirea ei o pedeapsă care să exprime pericolul social propriu al unui atare ansamblu infracţional, considerat ca unitate complexă, care nu ar putea să se afle în concurs cu una dintre părţile sale componente.

Mai mult, voinţa legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul ca aceeaşi împrejurare - conducerea autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală - să determine două agravări ale pedepsei, o dată ca circumstanţă agravantă, prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, iar a doua oară ca infracţiune distinctă, prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în concurs cu infracţiunea de ucidere din culpă.

De aceea, se impune concluzia că în situaţiile în care conducătorul unui autovehicul ucide din culpă o persoană în timp ce conduce pe drumurile publice un autoturism sau tramvai, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, fapta sa constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă, însă, uciderea din culpă a unei persoane în aceleaşi împrejurări este comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate, constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, fapta sa constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal.

În acelaşi timp, uciderea din culpă a unei persoane în astfel de împrejurări, comisă de un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, în privinţa căruia nu s-a stabilit starea de ebrietate prin niciun mijloc de probă, nu poate constitui decât infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 2 din Codul penal, al cărei caracter calificat este imprimat de producerea consecinţei datorită nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei sau al unei activităţi ca şofer.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul considerentelor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1. Stabilesc că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal.

3. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. II
din 15 ianuarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 01/02/2008

Dosar nr. 27/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compatibilitatea de a participa la judecarea cererii de revizuire sau a contestaţiei în anulare a judecătorului care a soluţionat anterior fondul cauzei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că judecătorul care a soluţionat fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare, neexistând temei pentru admiterea unei cereri de abţinere sau de recuzare.

În promovarea acestui punct de vedere a subliniat că atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt căi extraordinare de atac, de retractare, iar nu de reformare a hotărârii, care nu vizează fondul procesului, aşa încât, în cadrul lor, judecătorul este chemat să cenzureze o situaţie nouă, pe care nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăţi.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea de a participa la judecarea cererii de revizuire sau a contestaţiei în anulare a judecătorului care a soluţionat anterior fondul cauzei.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a soluţionat cauza pe fond devine incompatibil să judece în aceeaşi cauză cererea de revizuire şi contestaţia în anulare.

În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că aplicarea riguroasă a dispoziţiilor art. 24 din Codul de procedură civilă impune să se considere că judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o cauză nu mai poate lua parte la judecarea acelei cauze nici în revizuire sau în contestaţie în anulare, pentru a nu se aduce atingere încrederii justiţiabililor în imparţialitatea acelui judecător şi a nu se contraveni cerinţei de imparţialitate la care se referă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nu există stare de incompatibilitate în cazul soluţionării căilor de atac în retractare, cum sunt cererea de revizuire şi contestaţia în anulare, întrucât judecătorul se află în faţa unei situaţii de fapt noi, pe care nu putea să o aibă în vedere cu ocazia primei judecăţi.

În aprecierea acestor puncte de vedere, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se impune a se avea în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare".

Astfel, în acest text de lege nu se prevede că s-ar afla în caz de imposibilitate să soluţioneze contestaţiile în anulare sau revizuirile judecătorului care s-a pronunţat prin hotărârea care se atacă prin una dintre aceste două căi extraordinare de atac, iar dispoziţiile legale menţionate, fiind de strictă interpretare, nu se pot extinde prin analogie.

În principiu, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ca şi în aceea a revizuirii nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăţi anterioare, ci se trece la soluţionarea din nou a aceleiaşi pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunţate anterior, ceea ce şi explică nereglementarea în art. 24 din Codul de procedură civilă, ca situaţie de incompatibilitate, a cazului în care judecătorul participă la soluţionarea aceleiaşi pricini în contestaţie în anulare sau în revizuire.

Cu toate acestea, pot exista situaţii în care judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac să fie pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la care şi-a exprimat deja opinia, caz în care, pentru a asigura deopotrivă imparţialitatea, cât şi aparenţa de imparţialitate pe care le reclamă desfăşurarea unui proces echitabil, acesta să considere că este totuşi necesar să se abţină de la judecata pricinii.

Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că judecătorul care a făcut parte din completul care a judecat fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca, în funcţie de motivul pe care se întemeiază calea extraordinară de atac şi de circumstanţele concrete ale cauzei, să existe un temei pentru abţinerea ori recuzarea judecătorului, care, în actuala reglementare, constituie impedimente legale diferite de acela al incompatibilităţii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a soluţionat fondul pricinii nu devine incompatibil să soluţioneze, în aceeaşi cauză, cererea de revizuire sau contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Codul de procedură civilă stabilesc:

Judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. III
din 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

Dosarele nr. 28/2005 şi nr. 28/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 28/2006, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) cu referire la art. 124 din Legea nr. 272/2004 referitor la competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 28/2005 declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care se referă tot la competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor, cerând în concluzie să fie întrunite cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.

Secţiile Unite, ţinând seama că între cele două recursuri în interesul legii, prin care se solicită stabilirea instanţei competente să judece în primă instanţă cererea de instituire a tutelei copilului minor, există o strânsă legătură, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune întrunirea acestora şi judecarea lor deodată.

În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii, declarat de procurorul general şi, implicit, a celui formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, punând concluzii pentru admiterea acestora în scopul de a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă cererea privind măsura de protecţie alternativă, a tutelei copilului minor, revine tribunalului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să soluţioneze, în primă instanţă, cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului minor.

Astfel, unele instanţe, invocând dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Legea nr. 274/2004, potrivit cărora tribunalul are competenţă generală de a soluţiona în primă instanţă cererile de stabilire a tuturor măsurilor de protecţie a copilului reglementate de această lege, s-au pronunţat în sensul că se impune ca şi cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului să revină tot în competenţa de judecată, în primă instanţă, a tribunalului.

În motivarea punctului de vedere menţionat s-a arătat că, deşi competenţa de judecată a tribunalului în primă instanţă ar părea limitată, prin art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, la cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială reglementate în cuprinsul acestei legi, dispoziţiile de ansamblu ale art. 124-131 impun interpretarea că tot tribunalului îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererilor referitoare la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului.

S-a relevat că o competenţă de soluţionare a tutelei diferită de aceea prevăzută pentru celelalte măsuri de protecţie alternativă a copilului ar încălca principiul instituit prin art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004, care impune "interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie", astfel că scopul legii respective nu ar mai putea fi realizat.

În fine, s-a învederat că, în condiţiile accentuării tendinţei legiuitorului de a instituţionaliza specializarea instanţelor, în care sens prin Legea nr. 304/2004 s-a creat posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate pentru minori şi familie, ar fi de neconceput ca tocmai măsura instituirii tutelei să treacă în competenţa de soluţionare a unei instanţe de grad inferior şi să fie sustrasă, astfel, competenţei speciale fireşti.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că soluţionarea, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor revine în competenţa de soluţionare a judecătoriei, fiind aplicabile, în această privinţă, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar nu dispoziţiile cu caracter special cuprinse în art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 124 din Legea nr. 272/2004, "Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului", iar "Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul".

În raport cu acest conţinut explicit al dispoziţiilor menţionate, rezultă, deci, că numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competenţa de soluţionare a tribunalului de la domiciliul copilului şi, respectiv, a celui în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul.

Cum o atare competenţă, fiind ratione materiae, este de ordine publică, înseamnă că soluţionarea oricărei cereri care se referă la instituirea măsurilor de protecţie specială ce privesc copilul trebuie să aibă loc în condiţiile respectării necondiţionate a dispoziţiilor referitoare la instanţele cărora legea le-a dat plenitudine de competenţă, respectiv judecătorii.

Faţă de aceste cerinţe de ordine publică, a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii ce s-ar pronunţa, se impune să se verifice dacă şi cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului fac parte din măsurile de protecţie specială reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Or, din examinarea prevederilor Legii nr. 272/2004 se constată că, între măsurile de protecţie specială a copilului, reglementate prin această lege, nu se regăseşte şi aceea a tutelei copilului.

În acest sens, este de observat că prin art. 55 din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut că "măsurile de protecţie specială a copilului", la care se referă această lege, sunt: "plasamentul", "plasamentul în regim de urgenţă" şi "supravegherea specializată".

Mai mult, reglementând în continuare cine poate beneficia de măsurile de protecţie specială enunţate, modalitatea concretă de realizare a fiecăreia, precum şi alte forme de asigurare a protecţiei copilului, dispoziţiile Legii nr. 272/2004 nu conţin nicio referire la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului.

Ca urmare, din moment ce reglementarea dată prin Legea nr. 272/2004 nu se referă şi la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului, se impune să fie considerate de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului şi, respectiv, a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul, în accepţiunea pevederilor art. 124 din această lege, numai acele cauze care privesc măsurile de protecţie specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55.

De altfel, această interpretare este singura ce poate fi primită şi pentru că art. 57 din lege, prevăzând, restrictiv, că "Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii", exprimă, de asemenea, voinţa explicită a legiuitorului de a preciza că reglementarea în discuţie priveşte în mod exclusiv măsurile de protecţie specială a copilului ce fac obiectul definiţiei date în cuprinsul art. 55.

Aşa fiind, competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului nu poate fi decât aceea din dreptul comun, care, potrivit art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, revine judecătoriei.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

În aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, stabilesc:

Competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. V
din 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

Dosar nr. 21/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, republicată şi ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind aprobarea Codului fiscal, referitor la posibilitatea deducerii taxei pe valoarea adăugată şi a diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative cuprind menţiuni incomplete, inexacte sau care nu corespund realităţii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative cuprind menţiuni incomplete sau care nu corespund realităţii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi ale art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, oricâtă diligenţă ar manifesta, reclamanţii, beneficiari ai bunurilor sau serviciilor livrate ori prestate, nu au posibilitate legală să verifice dacă societăţile comerciale care le-au prezentat documentele justificative au obţinut formularele tipizate pe căi legale sau dacă sunt corecte numerele de înregistrare la oficiul registrului comerţului indicate de furnizori sau prestatori şi nici să verifice dacă documentele pe care le-au primit de la aceştia au toate rubricile completate în mod corespunzător.

În motivarea acestui punct de vedere s-a apreciat că operatorii economici beneficiari de bunuri şi servicii nu pot fi făcuţi răspunzători pentru o faptă culpabilă săvârşită de altă persoană juridică pentru că s-ar încălca principiul bunei credinţe în relaţiile comerciale. S-a relevat că, în astfel de situaţii, eroarea în care se află operatorii economici beneficiari are un caracter obiectiv, neputând fi imputată lor neobservarea formei facturilor sau a altor documente emise de furnizorii de bunuri sau prestatorii de servicii şi nici situaţia juridică a acestora din momentul întocmirii documentelor justificative.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este interzisă emiterea şi utilizarea unor facturi care nu îndeplinesc cerinţele unor documente justificative, în accepţiunea prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 831/1997, considerând că nu se poate deduce taxa pe valoarea adăugată şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative nu conţin toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, se prevede că "Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile", precum şi că "La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare".

În cuprinsul normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44 din 22 ianuarie 2004, făcându-se referire la dispoziţiile art. 19 din cod se precizează că "Veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal".

În raport cu aceste reglementări legale, profitul impozabil constă, deci, în diferenţa dintre veniturile realizate din orice sursă şi suma cheltuielilor deductibile.

Or, în accepţiunea prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, "sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".

În această privinţă, însă, este de observat că prin art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal se subliniază că "nu sunt deductibile", între altele, "cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor".

Tot astfel, reglementându-se regimul deducerilor în cuprinsul art. 145 din Codul fiscal, la alin. (8) din acest articol se prevede că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de justificarea dreptului respectiv, în funcţie de felul operaţiunii, cu unul dintre documentele specificate, diferenţiat, la lit. a) şi b) din acel alineat.

De asemenea, prin art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, se prevede, la alin. (1), că "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ", iar la alin. (2) că "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz".

În acelaşi spirit, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare de la 1 iunie 2002, s-a precizat că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei", menţionându-se în continuarea aceluiaşi alineat, prin reglementările de la lit. a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat.

Mai mult, în cuprinsul art. 29 din aceeaşi lege s-au instituit obligaţii pentru "persoanele impozabile care realizează operaţiuni taxabile şi/sau operaţiuni scutite de drept de deducere", specificându-se, la lit. a) şi b) de la punctul B, modul cum ele trebuie să consemneze "livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate şi să completeze în mod obligatoriu" anumite date, precum şi că "persoanele plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate şi să verifice întocmirea corectă a acestora", cu sancţiunea pierderii "dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente", dacă nu au fost respectate cerinţele de înregistrare în contabilitate "în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane lei inclusiv".

Ca urmare, potrivit acestor reglementări lipsite de echivoc, taxa pe valoarea adăugată nu se poate deduce şi nici nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit dacă documentele justificative nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată.

O atare concluzie este impusă şi de prevederile art. 89 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, potrivit cărora "Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel", acest termen de prescripţie începând, potrivit alin. (2), "să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".

Din moment ce, potrivit acestor dispoziţii, organele fiscale pot efectua controale pe o perioadă de 5 ani anteriori, adică şi pentru raporturi juridice de drept fiscale născute înainte de intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Codului fiscal, este evident că stabilirea diferenţelor de impozit sau a altor obligaţii fiscale datorate de operatorii economici trebuie efectuată în baza reglementărilor existente în momentul naşterii raportului juridic de drept fiscal, chiar dacă acţiunea de control se desfăşoară în perioada în care sunt în vigoare dispoziţiile Codului fiscal.

Sub acest aspect este de observat că dispoziţiile Codului fiscal, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, pot opera numai pentru viitor, toate actele supuse controlului ce se efectuează de către organele fiscale, în vederea examinării legalităţii deducerilor de taxă pe valoarea adăugată neputând fi astfel analizate, în conformitate cu principiul tempus regit actum, decât potrivit normelor legale aplicabile în momentul naşterii fiecărui raport juridic.

Or, în toate actele normative, anterioare sau ulterioare adoptării Codului fiscal, în cazurile de efectuare de operaţiuni de deducere a TVA este prevăzută obligativitatea prezentării de documente justificative întocmite "legal" sau "conform legii", fără a se determina, însă, tipul de document necesar.

Dacă prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi cele ale regulamentului de aplicare a acesteia nu conţineau criterii de stabilire a menţiunilor sau informaţiilor ce trebuie să le conţină documentele justificative, iar prin Legea nr. 345/2002, aplicabilă în perioada 1 iunie 2002-31 decembrie 2003, s-a înscris pentru prima dată obligativitatea prezentării de documente justificative, cu specificarea menţiunilor sau informaţiilor pe care să le cuprindă, prin Legea nr. 571/2003 s-au reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât şi menţiunile sau informaţiile care să rezulte din acestea.

În acest sens, prin art. 145 din Codul fiscal s-a prevăzut, la alin. (8), că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcţie de felul operaţiunii", precizându-se în cadrul reglementărilor date, la lit. a) şi b), documentele ce trebuie prezentate pentru dovedirea fiecărei situaţii specifice.

Aşa fiind, în aplicarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 21 alin. (4) lit. f) şi în art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi în art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, se impune să se considere că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire, că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la calcularea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute în dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi ale art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, stabilesc:

Taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VI
din 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 327 din 15/05/2007

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VII
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VIII
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

Dosar nr. 33/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav consecinţelor unei infracţiuni.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţele sesizate cu contestaţii la executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă, cu referire la art. 458 din Codul de procedură penală, au obligaţia să examineze fondul cauzei, iar în ipoteza îndeplinirii cerinţelor art. 14 şi 15 din Codul penal, să dispună reducerea corespunzătoare a pedepselor definitiv aplicate.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează cuantumul pagubei materiale necesare în accepţiunea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea normelor de incriminare care se referă la agravanta constând în "consecinţe deosebit de grave" prin mărirea cuantumului valoric al pagubei materiale care determină reţinerea acestui caracter agravant ar imprima normelor respective trăsături mai favorabile.

Ca urmare, acele instanţe s-au pronunţat în sensul admiterii contestaţiilor la executare cu motivarea că, în asemenea condiţii, sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se invocă modificarea înţelesului de "consecinţe deosebit de grave", în accepţiunea art. 146 din Codul penal, nu pot determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 15 alin. 1 din Codul penal este reglementată situaţia "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă".

Corelativ, prin art. 458 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, urmează ca instanţa să ia măsuri de ducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal.

În legătură cu aceste reglementări, este de observat că, prin art. I pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit înţelesul dat expresiei "consecinţe deosebit de grave" prin art. 146 din Codul penal, considerându-se că prin aceasta "se înţelege o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, ori altei persoane juridice sau fizice".

În urma modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei menţionate prin Legea nr. 456/2001, plafonul valoric prevăzut în art. 146 din Codul penal a fost majorat la 2 miliarde lei, iar potrivit ultimului conţinut dat acestui text de lege, de art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, "prin «consecinţe deosebit de grave» se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice".

Or, în raport cu aceste reglementări succesive date înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", prin modificările aduse de actele normative menţionate în art. 146 din Codul penal nu se poate considera că vreunul din acele acte normative ar conţine dispoziţii care să prevadă, în accepţiunea art. 458 alin. 1 din Codul de procedură penală, o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată sub imperiul legii anterioare, ci se limitează la definirea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" la care se referă art. 146 din Codul penal.

Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter "deosebit de grav" consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu cererea de contestaţie la executare, întemeiată pe modificarea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" explicată în art. 146 din Codul penal, nu poate determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea anterioară definitivă şi reducerea pedepsei aplicate în cauză, o atare modificare de lege nefiind identică cu intervenirea unei legi ce prevede o pedeapsă mai uşoară, singura care ar justifica incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 458 şi 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XI
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

Dosar nr. 29/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, referitoare la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în accepţiunea prevederilor Legii nr. 18/1991 de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, beneficiază numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, referitor la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire.

Astfel, unele instanţe au considerat că prin Legea nr. 18/1991 legiuitorul a creat instituţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, având în vedere raţiunea că, de regulă, atitudinea moştenitorilor faţă de succesiune a fost condiţionată şi uneori determinată de ceea ce a constituit atunci activul succesoral.

S-a apreciat că la data dezbaterii succesiunii după autorul lor terenurile în litigiu erau scoase din circuitul civil, cauza renunţării şi neexprimării opţiunii succesorale fiind tocmai lipsa de interes pentru masa succesorală, în care nu erau incluse terenurile, şi imposibilitatea deţinerii în proprietate a mai multor imobile-case.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că opţiunea succesorală a erezilor este un act juridic unilateral, voluntar, în sensul că fiecare dintre erezi are libertatea de alegere, potrivit principiului că nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui, conform art. 686 din Codul civil.

În motivarea punctului de vedere menţionat s-a arătat că eredele renunţător nu poate beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, de reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece eredele care renunţă, conform art. 696 din Codul civil, devine persoană străină de moştenirea fostului proprietar.

S-a mai relevat că renunţarea priveşte atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât şi bunurile care eventual ar intra în succesiunea respectivă, situaţia fiind asemănătoare cu a succesibilului care renunţă la moştenire, crezând că este insolvabilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, "Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii", iar "moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor".

În acelaşi timp, dispoziţia imperativă de la art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar, potrivit căreia, în cazul terenurilor ce nu s-au găsit în circuitul civil, moştenitorii sunt repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor, ei fiind consideraţi că au acceptat succesiunea prin cererea pe care o fac comisiei, care nu este infirmată de nicio altă prevedere legală, impune concluzia că toţi succesibilii autorului îndreptăţit ce solicită reconstituirea dreptului sunt, la rândul lor, repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii cu privire la dreptul de proprietate al autorului lor asupra terenurilor.

În această privinţă este de observat că pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii doar moştenitorii care nu au acceptat-o, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune, în condiţiile art. 696 din Codul civil.

De altfel, prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 se prevede că repunerea în termen vizează numai "moştenitorii", deci persoane care au "calitatea de moştenitor".

Or, potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire.

De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune.

Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia sa succesorală este retroactiv desfiinţată.

Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă.

Ca urmare, în raport de data reglementării, se impune a se stabili că beneficiază de dreptul de moştenire a proprietăţii, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în aplicarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire, beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, stabilesc:

Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XII
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIII
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

Dosar nr. 42/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la consecinţele lipsei din minuta întocmită cu ocazia deliberării a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică".

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea obligaţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că lipsa din minuta întocmită cu ocazia deliberării a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atrage nulitatea actului, în condiţiile reglementate de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii (minutei) a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică".

Astfel, unele instanţe au considerat că omisiunea înscrierii în dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării ("minuta"), a menţiunii că aceasta s-a pronunţat în şedinţă publică, atrage nulitatea absolută, deoarece prin dispoziţiile art. 121 alin. 3 şi ale art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă s-a consacrat, cu caracter imperativ, principiul publicităţii hotărârilor judecătoreşti.

Dimpotrivă, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că lipsa unei atare menţiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condiţiile art. 105 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "dispozitivul hotărârii se pronunţă de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor".

Din examinarea dispoziţiilor menţionate nu rezultă că minuta, întocmită de judecători cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă şi menţiunea potrivit căreia pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, ci doar obligaţia instanţei de a pronunţa dispozitivul în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor.

De altfel, în raport cu specificul determinat de condiţiile concrete în care se întocmeşte minuta în timpul deliberării, nici nu s-ar putea anticipa inserarea, în cuprinsul acesteia, a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atât timp cât o asemenea operaţiune încă nu a avut loc, astfel că nu s-ar justifica admiterea echivalenţei între "minută", adică dispozitiv stricto sensu, şi înţelesul noţiunii de dispozitiv lato sensu.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se declară nule "numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor", iar "în cazul nulităţilor prevăzute în numele legii, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Pe de altă parte, prin art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă se prevede că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă întotdeauna, între altele, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Ca urmare, cât timp prin nicio dispoziţie nu se prevede în mod expres nulitatea minutei dacă nu este pronunţată în şedinţă publică, interpretarea raţională a textelor de lege enunţate trebuie să conducă la concluzia că lipsa din dispozitivul hotărârii, consemnat în minuta întocmită în timpul deliberării, a menţiunii că "pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică", nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

A considera altfel ar însemna să se adauge la obligaţiile legale prin care sunt reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează, ceea ce ar fi inadmisibil.

Aşa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinţei ca dispozitivul hotărârii să cuprindă menţiunea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării ("minuta"), trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii în condiţiile reglementate în art. 105 alin. 2 din Codul de procedură penală numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 3 din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 258 alin. 2 şi ale art. 261 alin. 1 pct. 8 teza I din acelaşi cod, stabilesc:

Minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică.

Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condiţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei