"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 11
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 840 din 15/12/2008
Dosar nr. 68/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la organul judiciar căruia îi revine competenţa să dispună, în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia în care această măsură a fost luată de un judecător în temeiul dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că procurorului îi revine competenţa de a dispune prelungirea măsurilor preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de către judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa organului judiciar de a dispune, în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia când o atare măsură a fost luată de un judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul este competent să dispună prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei de a nu părăsi ţara în cazul în care, în cursul urmăririi penale, această măsură a fost luată de el, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

S-a motivat că, în astfel de cauze, prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu poate fi dispusă de procuror, în calitate de organ de urmărire penală, întrucât asemenea măsuri trebuie supuse controlului instanţei de judecată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Într-o altă opinie, dimpotrivă, s-a considerat că în cazul în care măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara a fost luată de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală, competenţa de a dispune prelungirea acestei măsuri revine procurorului.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin dispoziţiile art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală s-a instituit pentru judecător posibilitatea ca, în caz de respingere a propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, să dispună luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu părăsi ţara.

Este de observat însă că din examinarea dispoziţiilor legale privind măsurile preventive rezultă că mai există şi alte ipoteze reglementate în legătură cu luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara.

Sub acest aspect, trebuie să se aibă în vedere că prin art. 145 alin. 1 şi art. 1451 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi aceea a obligării de a nu părăsi ţara pot fi dispuse faţă de învinuit ori inculpat de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.

Pe de altă parte, potrivit alin. 2 al art. 145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 69 din Legea nr. 356/2006, în cursul urmăririi penale durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii, iar prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

Ca urmare, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării dispoziţiilor procedurale, se impune să se constate că indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara (procuror sau judecător), în cursul urmăririi penale prelungirea acestei măsuri se dispune de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Rezultă deci că prin dispoziţiile legale menţionate nu s-a instituit o competenţă alternativă a judecătorului şi procurorului în luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cursul urmăririi penale, faţă de aceea din cursul cercetării judecătoreşti. În atare situaţie, competenţa de a dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu părăsi ţara revine judecătorului, în cursul urmăririi penale, numai în cazurile expres prevăzute în art. 146 alin. 111 şi art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, respectiv în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului ori al schimbării temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive.

De aceea, se impune concluzia că, pentru faza judecăţii în primă instanţă, dispoziţiile legale nu prevăd verificări privind măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau privind măsura obligării de a nu părăsi ţara, fiind incidente în astfel de situaţii dispoziţiile referitoare la luarea, înlocuirea, revocarea, respectiv încetarea de drept a acestor măsuri prevăzute de art. 145 alin. 1, art. 1451, art. 139 şi art. 140 din Codul de procedură penală, spre deosebire de procedura prevăzută în art. 3002 raportat la art. 160^b din acelaşi cod în legătură cu măsura arestării preventive.

Aşadar, în cazul dispunerii de către judecător, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, legiuitorul nu a reglementat o procedură asemănătoare cu aceea prevăzută în art. 155 din Codul de procedură penală în legătură cu prelungirea duratei arestării preventive dispusă de instanţă în cursul urmăririi penale, soluţie determinată de caracterul excepţional al măsurii arestării preventive care, în reglementarea actuală, poate fi dispusă motivat şi numai de judecător.

În această privinţă, nu se poate considera că s-ar aduce atingere protecţiei juridice a drepturilor omului, prin prelungirea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece o atare prelungire se dispune numai în caz de necesitate, concretizată în împrejurarea că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în conformitate cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind accesul liber la justiţie, prelungirea nici nu este definitivă, împotriva ordonanţei prin care este dispusă putându-se face plângere potrivit art. 1402 din Codul de procedură penală, iar încheierile pronunţate în această privinţă sunt supuse recursului.

De altfel, a atribui judecătorului competenţa să dispună prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cazul în care, în cursul urmăririi penale, a luat anterior această măsură, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală, ar echivala cu crearea unor noi norme de reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală sau ale art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 12
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 22/12/2008
Dosar nr. 71/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind consecinţele modificării (în sensul majorării) preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că modificarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior intervenită după comiterea faptei conduce, în privinţa infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la consecinţele modificării (în sensul majorării) preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită după comiterea faptei, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier.

Astfel, unele instanţe, sesizate cu judecarea de fapte săvârşite înainte de majorarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, au dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport de majorarea preţului mediu al metrului cub de masă lemnoasă pe picior, dacă valoarea pagubei nu mai depăşeşte de 5 ori preţul mediu al metrului cub de masă lemnoasă, faptele constituie doar contravenţii la regimul silvic.

Într-un alt punct de vedere s-a apreciat că şi în astfel de cazuri se impune condamnarea inculpaţilor, motivându-se că preţul mediu nu poate fi considerat element constitutiv al infracţiunii, ci doar criteriu pentru determinarea valorii pagubei de care depinde incriminarea, astfel că incidenţa sa trebuie raportată la momentul în care fapta s-a consumat.

În fine, alte instanţe au dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, considerând că valoarea pagubei face parte din latura obiectivă a infracţiunii, iar în condiţiile în care o atare cerinţă nu este îndeplinită, faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

Potrivit art. 97 alin. 1 din Codul silvic, adoptat prin Legea nr. 26/1996, în vigoare la data formulării recursului în anulare, constituia infracţiune "tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute la art. 6, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă valoarea pagubei este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de 2 ani", prin alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol reglementându-se agravarea pedepsei în cazul când paguba este în valoare de peste 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi, respectiv, în cazul când valoarea pagubei depăşeşte de peste 50 de ori preţul mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă pe picior.

Corelativ, prin art. 108 alin. 1 din actualul Cod silvic, intrat în vigoare la data de 27 martie 2008, se prevede că "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei".

Analiza comparativă a celor două reglementări succesive relevă că spre deosebire de actualul Cod silvic, ale cărui dispoziţii se referă în mod explicit la evaluarea prejudiciului în raport cu "preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei", dispoziţiile corespunzătoare ale art. 97, 98, 102 şi 104 din Codul silvic anterior nu conţineau o astfel de precizare, ci condiţionau doar în mod generic încadrarea juridică a faptei de valoarea pagubei determinată pe baza preţului mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă, fără specificarea momentului ce trebuie avut în vedere la stabilirea preţului.

Ca urmare, pentru faptele săvârşite anterior intrării în vigoare a actualului Cod silvic, determinarea valorii pagubei produse nu poate avea loc decât în conformitate cu principiul privind aplicarea legii penale mai favorabile, care impune să se ia în considerare, la incriminarea faptei, preţul pe unitatea de masă lemnoasă pe picior cel mai avantajos pentru făptuitor.

De aceea, într-o asemenea ipoteză, atunci când, de la săvârşirea faptei până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe dispoziţii cu caracter normativ, prin care s-a modificat criteriul de stabilire a valorii pagubei ce determină, prin cuantumul ei, fie incriminarea faptei, fie agravarea încadrării juridice, se impune ca în astfel de situaţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Codul penal, să se aplice legea cea mai favorabilă.

Aşadar, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, majorarea ulterioară a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior atrage raportarea cuantumului valorii pagubei produse prin fapta săvârşită anterior la noua limită valorică devenită criteriu de incriminare.

Cum numai o anumită valoare a pagubei produse poate atribui unei fapte îndreptate împotriva fondului forestier caracterul de infracţiune, este evident că neatingerea cuantumului acelei valori, ce constituie condiţia pentru ca incriminarea să devină operantă, determină lipsa unei trăsături esenţiale specifice laturii obiective a unor asemenea infracţiuni, respectiv neîntrunirea criteriului valoric necesar.

Ca atare, din moment ce intervenirea majorării preţului unităţii de masă lemnoasă pe picior, ulterior comiterii faptei, conduce la un cuantum superior, mai mare, al pagubei ce este susceptibilă să atribuie faptei caracter de infracţiune în sensul reglementat prin dispoziţiile din Codul silvic la care s-a făcut referire, se impune ca, în astfel de cauze, examinarea elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, să fie realizată în raport cu noul criteriu valoric privind prejudiciul, iar în cazul neîndeplinirii acestuia să se constate lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor de achitare cuprinse în art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală.

În această privinţă, este de observat că majorarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă, intervenită ulterior comiterii faptei, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, prin care este reglementat cazul când "fapta nu este prevăzută de legea penală", întrucât modificarea cuantumului pagubei ce imprimă faptei caracter penal, prin majorarea criteriului de calcul, nu echivalează cu o dezincriminare cât timp faptele respective sunt considerate în continuare infracţiuni, reglementate prin norme speciale din Codul silvic, ci constituie doar o dispoziţie legală mai favorabilă, a cărei aplicare, implicând o restrângere a conţinutului laturii obiective a infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, datorită măririi valorii pagubei ce imprimă faptei caracter infracţional, impune constatarea neîntrunirii elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni în astfel de cazuri.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 13
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din 18/12/2008
Dosar nr. 73/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 114 din Codul penal, în cazul scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, fără ca procurorul să fi dispus faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, luarea în mod provizoriu a măsurii internării medicale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului, măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 114 din Codul penal va fi luată în mod provizoriu de către instanţă, la sesizarea procurorului, dacă această măsură nu s-a luat în cursul urmăririi penale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 114 din Codul penal, în cazul scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, fără ca procurorul să fi dispus faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, luarea în mod provizoriu a măsurii internării medicale.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul respingerii sesizării formulate de procuror, în vederea luării în mod provizoriu a măsurii internării medicale a învinuitului sau inculpatului, cu motivarea că instanţa poate doar să confirme o atare măsură luată în mod provizoriu, fie în cursul efectuării urmăririi penale, fie prin rezoluţia sau ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, cererea procurorului adresată ulterior instanţei penale pentru luarea acestei măsuri de siguranţă neavând o bază legală.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului, măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 114 din Codul penal poate fi luată în mod provizoriu de către instanţă, la sesizarea procurorului, chiar dacă această măsură nu a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 162 alin. 1 din Codul de procedură penală, "dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată, în cursul urmăririi penale, că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare".

Pe de altă parte, în art. 114 alin. 1 din Codul penal se prevede "când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire", iar potrivit alin. 2 din acelaşi articol, "această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii".

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă explicit că măsura internării medicale se poate lua împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dacă, datorită stării de alienaţie mintală sau toxicomaniei, prezintă pericol pentru societate, independent dacă fapta comisă constituie sau nu infracţiune ori dacă făptuitorul este condamnat sau apărat de pedeapsă. Legea leagă, astfel, luarea măsurii de siguranţă de starea sănătăţii făptuitorului, şi nu de soluţia care s-ar putea dispune în cursul unui proces penal.

Prin urmare, este evident că o atare măsură nu ar putea fi luată în cazul când se constată că fapta care face obiectul învinuirii nu există, nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ori că nu este prevăzută de legea penală.

Aşadar, măsura de siguranţă a internării medicale este reclamată de existenţa unei stări de pericol pentru societate, ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin izolarea persoanei bolnave sau toxicomane de ceilalţi oameni prin internarea sa într-un spital.

Or, câtă vreme crearea stării de pericol social rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, măsura internării medicale trebuie luată, fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul penal, chiar şi în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului.

Este de observat că şi în cuprinsul art. 39 din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 se consideră că bolnavii psihici periculoşi care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală trebuie supuşi reglementărilor corespunzătoare din Codul penal şi Codul de procedură penală.

De aceea, în raport şi cu aceste dispoziţii, pentru evitarea de îndată a pericolului pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a bolnavilor mintali, periculoşi pentru societate, procurorul poate sesiza instanţa în vederea luării măsurii de siguranţă, chiar dacă aceasta nu a fost luată, în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale.

Ca umare a modificărilor aduse art. 162 alin. 1 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003
, nu mai este prevăzută posibilitatea ca procurorul, în cursul urmăririi penale, să poată lua măsura de siguranţă a internării medicale, numai instanţa de judecată fiind îndreptăţită să dispună, la sesizarea procurorului, luarea măsurii de siguranţă a internării medicale, în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale.

Totuşi, sintagma "în cursul judecăţii", utilizată în art. 162 fraza ultimă din Codul de procedură penală, este susceptibilă de a fi interpretată atât în sensul că se referă la judecata ce are ca obiect fondul cauzei, ca urmare a sesizării instanţei cu rechizitoriu, cât şi în sensul unei judecăţi al cărei obiect îl constituie însăşi luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării.

De altfel, instanţa supremă a statuat constant în această materie că măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată de instanţă şi faţă de făptuitorul care, în condiţiile art. 48 din Codul penal, nu răspunde de fapta sa.

Aşa fiind, chiar în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului, obligaţia şi dreptul procurorului de a reacţiona împotriva stărilor de pericol pe care legea înţelege şi vrea să le combată îi impun să sesizeze instanţa în vederea luării în mod provizoriu a măsurii internării medicale a învinuitului sau inculpatului faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pe motiv de iresponsabilitate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, o atare măsură se poate dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 114 din Codul penal, stabileşte că: În cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 14
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din 18/12/2008
Dosar nr. 69/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea interpretării unitare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la acordarea acestor beneficii procurorilor, judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, funcţionarilor publici, categorii de personal care nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract de muncă, precum şi personalului contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci doar o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

SECŢIILE UNITE, examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la acordarea acestor beneficii procurorilor, judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, funcţionarilor publici, categorii de personal care nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract de muncă, precum şi personalului contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la acordarea acestor drepturi.

I. Astfel, unele instanţe au admis asemenea cereri şi au dispus să fie acordate tichetele de masă ori să se achite contravaloarea acestora atât pentru o perioadă de 3 ani, anterior introducerii acţiunii, cât şi în continuare.

S-a relevat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, reclamanţii având calitatea de salariaţi în cadrul instanţelor şi parchetelor, care sunt instituţii bugetare, datorită alocării veniturilor de către stat prin organele sale abilitate, aveau şi au dreptul să primească o alocaţie individuală de hrană lunară, sub forma tichetelor de masă.

S-a mai argumentat în motivarea acestui punct de vedere că, chiar dacă Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă că reclamanţii nu au dreptul la astfel de tichete, deoarece la acordarea acestora trebuie să se ţină seama în primul rând de caracterul şi natura lor, ca măsuri de protecţie a salariaţilor pentru asigurarea securităţii muncii şi a unor condiţii optime la locul de muncă.

De asemenea, s-a considerat că nu prezintă relevanţă faptul că în bugetele aprobate instituţiilor pârâte nu au fost prevăzute sume cu această destinaţie, iar acordarea lor este lăsată la aprecierea angajatorului, deoarece pârâţii angajatori aveau obligaţia să solicite alocarea şi virarea fondurilor bugetare necesare în acest scop.

S-a mai învederat că, în acelaşi timp, există salariaţi din alte domenii ale sectoarelor bugetare care beneficiază de tichete de masă, iar acest aspect reprezintă o discriminare între salariaţii din sectorul bugetar, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 41 alin. (2), art. 53 din Constituţia României, art. 5 alin. 3 din Codul muncii, precum şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II. Unele instanţe de judecată au respins acţiunile privind acordarea acestor drepturi în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii judecători şi procurori şi au admis acţiunile reclamanţilor care fac parte din categoria personalului auxiliar, personalului contractual şi a funcţionarilor publici, cu motivarea că magistraţii nu sunt îndreptăţiţi să primească tichetele de masă, întrucât au un statut special, neavând contracte individuale de muncă.

III. Alte instanţe de judecată, dimpotrivă, au respins acţiunile tuturor reclamanţilor, reţinând din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 că acordarea beneficiilor reprezentând tichetele de masă apare ca o facultate în sarcina autorităţilor publice, şi nu ca o obligaţie a acestora, care se realizează în raport de dispoziţiile legilor privind bugetele de stat. Or, în legile succesive privind bugetele de stat nu au fost prevăzute sume cu această destinaţie.

În sprijinul acestui punct de vedere s-a mai arătat că tichetele de masă se acordă în condiţiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori şi organizaţiile sindicale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 include în categoria "Alte venituri" tichetele de masă, tichetele-cadou, tichetele de creşă şi alte instrumente similare acordate conform prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă: "Salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator."

Acordarea tichetelor de masă nu constituie deci o obligaţie legală pentru angajator. Pe baza criteriilor stabilite de Legea nr. 142/1998 se stabilesc clauze concrete privind tichetele de masă, în funcţie de resursele financiare, prin contractele colective de muncă.

Aceste clauze din contractele colective de muncă trebuie să prevadă atât numărul salariaţilor din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetelor de masă, în limita celei prevăzute de lege, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaţilor, cât şi criterii de selecţie pentru stabilirea salariaţilor care primesc astfel de tichete (art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 5/1999).

Cu privire la autorităţile şi instituţiile publice se stabilesc, de regulă anual, prin legea bugetului de stat, condiţiile care permit sau nu acordarea tichetelor de masă. Prevederile din legea bugetului de stat în această materie se grefează pe art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998, în care se prevede că "Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".

Sumele corespunzătoare tichetelor de masă acordate de angajator salariaţilor săi, în limitele valorii nominale legale care se indexează semestrial cu indicele preţurilor de consum, înregistrat la mărfurile alimentare, sunt deductibile din impozitul pe profit. La rândul său, salariatul, pentru valoarea constând în tichetul de masă, este scutit de plata impozitului pe venitul sub formă de salariu.

Aceste sume nu se iau în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

În raport cu conţinutul explicit al dispoziţiilor legale menţionate, alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă se acordă, în toate cazurile, numai dacă:

- există un contract individual de muncă (persoana are calitatea de angajat);

- angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă;

- există clauze stabilite pentru contracte colective de muncă referitoare la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.

Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate pe norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

Ţinând seama de problematica ridicată de recursul în interesul legii, în categoria muncii prestate în cadrul unor raporturi juridice de muncă se pot distinge raporturile de muncă ale magistraţilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor asistenţi, raporturile de muncă (de serviciu) ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, raporturile de muncă ale funcţionarilor publici şi ale personalului contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie.

Magistraţii constituie o categorie specială de personală, care face parte din autoritatea judecătorească şi care are menirea de a exercita puterea judecătorească, aflându-se în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte.

Ei se bucură de un statut special, împrejurare care rezultă din coroborarea art. 124 alin. (3), art. 125, art. 132 şi art. 134 din Constituţia României cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Numirea magistraţilor se face de către Consiliul Superior al Magistraturii (pentru judecătorii şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la Institutul Naţional al Magistraturii) ori de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, pentru judecătorii inamovibili şi procurorii care se bucură de stabilitate (art. 20 şi art. 31 din Legea nr. 303/2004).

Cu alte cuvinte, magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ulterior numirii, parte în raporturile de muncă ale magistraţilor sunt, în puterea legii, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunalele şi parchetele de pe lângă ele.

Persoanele juridice arătate mai sus exercită atributele angajatorului numai cu privire la organizarea concretă a muncii (program de lucru, stabilirea şi programarea completelor de judecată ş.a.), plata indemnizaţiilor, planificarea concediilor de odihnă, cu excluderea oricărei ingerinţe în activitatea de conţinut specifică fiecărui magistrat.

Anumite atribuţii clasice ale angajatorului, chiar esenţiale, sunt exercitate de către alte entităţi/organe/autorităţi decât persoanele juridice părţi în raporturile de muncă ale magistraţilor.

Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii în legătură cu promovarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor şi detaşarea judecătorilor şi a procurorilor, transferul magistraţilor, încetarea raporturilor de muncă ale acestora, suspendarea din funcţie, exercitarea acţiunii disciplinare, organizarea admiterii în magistratură etc.

Tot astfel, Preşedintele României are atribuţii în legătură cu numirea în funcţii de conducere a unor procurori.

În aceste condiţii, cum activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, aceştia nu pot beneficia de alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Salarizarea magistraţilor este prevăzută de lege, în prezent drepturile salariale şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei fiind stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007.

Potrivit acestui act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor şi al parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexă.

De asemenea, magistraţii beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară calculată în procente în raport cu vechimea numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, de spor de vechime în muncă, de un spor pentru titlul ştiinţific de doctor sau doctor docent, de spor pentru condiţii deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase etc.

Totodată, în cap. III şi V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 sunt prevăzute măsuri specifice de protecţie socială, precum şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

În niciun articol al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 45/2007, nu este prevăzut dreptul judecătorilor, procurorilor sau altor categorii de personal din sistemul justiţiei la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.

Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor pe de lângă acestea are un statul reglementat de Legea nr. 567/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 17/2006, şi este salarizat potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.

Acest personal este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori, grefieri informaticieni, agenţi procedurali, aprozi şi şoferi (art. 3 din Legea nr. 567/2004).

Încadrarea unei persoane ca personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se realizează numai cu consimţământul său printr-un act individual, o decizie de numire într-un anumit post de către preşedinţii curţilor de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (art. 37, art. 39 şi art. 92 din Legea nr. 567/2004).

Numirea în funcţie a unor grefieri este condiţionată de absolvirea Şcolii Naţionale de Grefieri, urmată de repartizarea, în ordinea mediilor de absolvire, pe posturile vacante de la instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea pentru care au susţinut concursul de admitere (art. 23 şi 33 din acelaşi act normativ).

Raporturile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se nasc în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este în mare parte suplinită de către legiuitor, şi nu a unui contract individual de muncă, în accepţiunea Codului muncii.

Atribuţiile şi responsabilităţile posturilor personalului auxiliar de specialitate nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau regulamente aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ca şi în situaţia magistraţilor, salariile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt fixate de lege şi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade şi trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, la care se adaugă indemnizaţiile, majorările, sporurile şi premiile prevăzute de art. 5, 6, 13-20, 22 şi 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007.

Totodată, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de aceleaşi măsuri de protecţie ca şi judecătorii şi procurorii, legiuitorul neprevăzând în lege în mod expres posibilitatea acordării tichetelor de masă.

Ca atare, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu poate primi o alocaţie individuală de hrană în baza art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.

Ca atare, funcţionarii publici nu îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ de numire în funcţie, astfel încât nu au calitatea de salariaţi în sensul art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Ceea ce particularizează raportul de muncă al funcţiei publice de raportul de muncă al salariatului este faptul că funcţionarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei sale.

Actul de numire în funcţie a autorităţii publice împreună cu cererea sau/şi acceptarea postului de către viitorul funcţionar public formează acordul de voinţă, contractul administrativ.

Între raportul de muncă al funcţionarului public şi raportul de muncă al salariatului diferenţa specifică rezidă atât în modul în care se naşte raportul juridic în baza căruia se prestează munca, cât şi în faptul că funcţionarul public este un agent al puterii publice, în timp ce salariatul nu.

Funcţionarul public este o instituţie a dreptului public, pe când salariatul este o instituţie a dreptului muncii.

Funcţionarilor publici li se aplică normele speciale cuprinse în Constituţie, în Legea nr. 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ şi doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. De asemenea, ei beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Salarizarea acestei categorii de personal este stabilită prin Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, act normativ care nu prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă.

Personalul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea care efectuează activităţi de gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire are calitatea de personal contractual, de salariat cu contract individual de muncă, aplicându-i-se în mod direct legislaţia muncii.

Această categorie de personal are dreptul de a primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, beneficii ce nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 15
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 22/12/2008
Dosar nr. 70/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelaşi cod, referitoare la soluţionarea cererilor formulate în procedurile necontencioase".

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că cererile necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se regula de drept comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă publică,în afară de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelaşi cod, referitoare la soluţionarea cererilor formulate în procedurile necontencioase".

Astfel, unele instanţe de judecată au procedat la soluţionarea cererilor necontencioase în camera de consiliu, avându-se în vedere natura lor specifică, respectiv faptul că prin intermediul acestora nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în lipsa unei prevederi exprese a legii, cererile necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se regula de drept comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă publică, în afară de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum se arată în dispoziţiile art. 121 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Rolul primordial al judecătorului este acela de a tranşa cu putere de lucru judecat litigiile care îi sunt supuse spre soluţionare.

Totuşi activitatea judecătorului nu se încadrează, în toate situaţiile, în limitele impuse de necesitatea elaborării unei decizii judiciare.

Adeseori cetăţenii se adresează instanţelor judecătoreşti şi pentru soluţionarea unor cereri prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă este consacrată "dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase", referindu-se tocmai la cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Legea reglementează astfel o procedură diferită de cea privitoare la soluţionarea unor litigii şi care este cunoscută sub denumirea de procedură necontencioasă, procedură voluntară sau graţioasă.

Instituţia este reglementată în art. 331-339 din Codul de procedură civilă şi, deşi nu are o sferă foarte extinsă de aplicare, este deosebit de utilă, întrucât permite adoptarea unor măsuri cu minime cheltuieli, într-un timp scurt şi cu respectarea unor formalităţi relativ simple.

Procedura necontencioasă se deosebeşte esenţial de procedura de soluţionare a litigiilor civile atât datorită materiei supuse judecăţii, cât şi rolului părţilor în cadrul acestei instituţii.

Potrivit art. 331 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procedurii necontencioase se aplică în privinţa cererilor "pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivinic faţă de altă persoană". Printre cererile care au un asemenea caracter textul menţionat enunţă exemplificativ "cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare".

Din aceste dispoziţii procedurale se poate desprinde concluzia că una dintre trăsăturile definitorii ale procedurii necontencioase este tocmai absenţa unui litigiu spre deosebire de materia contencioasă care se caracterizează, dimpotrivă, tocmai prin existenţa unui conflict de interese.

Cererea la care se referă art. 331 din Codul de procedură civilă nu trebuie să fie confundată cu actele de simplă administraţie judiciară, întrucât prin acestea din urmă se iau totuşi unele măsuri de pregătire a judecăţii sau de rezolvare administrativă a unor probleme, având ca unic scop asigurarea bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei (distribuirea aleatorie a cauzelor între diferitele complete, punerea pe rol a unei cereri de chemare în judecată etc.).

Astfel de acte, aparţinând preşedintelui instanţei, judecătorului sau instanţei, multiple şi diverse, nu aparţin nici jurisdicţiei contencioase, nici procedurii necontencioase, ele formând o categorie aparte întrucât sunt acte de pură administraţie judiciară, neinteresând sub aspectul intereselor private, ci numai sub aspectul bunei funcţionări a justiţiei şi nu sunt susceptibile de nicio cale de atac.

Procedura graţioasă se realizează de instanţele judecătoreşti, adică de organele care realizează funcţia jurisdicţională, dar activitatea realizată de judecător nu este destinată să soluţioneze, cu putere de lucru judecat, un litigiu pendinte între părţi cu interese contrarii.

Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control este variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului şi omologarea acestuia de către judecător sunt necesare pentru ca el să producă efectele dorite de parte.

Încredinţarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă, pe deplin justificată deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul civil.

Încheierea pronunţată în materie graţioasă nu are putere de lucru judecat, dar dobândeşte forţă executorie, ceea ce constituie o caracteristică importantă a actului jurisdicţional.

Această încheiere constituie atât un act administrativ prin natura sa, cât şi un act jurisdicţional prin forma şi procedura care guvernează emiterea ei.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă prevede că în procedura necontencioasă există, pe de o parte, "dispoziţii generale" aplicabile oricăror materii necontencioase, şi, pe de altă parte, că există şi "dispoziţii speciale" aplicabile numai anumitor materii.

Potrivit art. 338 alin. 2 din Codul de procedură civilă, materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă.

Ele se referă la competenţa instanţei şi posibilitatea acesteia de a-şi verifica din oficiu competenţa, elementele cererii necontencioase, regimul juridic al încheierii prin care instanţa rezolvă o cerere necontencioasă, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii prin care se încuviinţează cererea necontencioasă, termenul de recurs, persoanele care pot declara recurs şi instanţa competentă să soluţioneze recursul.

Potrivit art. 338 alin. 1 din Codul de procedură civilă, normele privind procedura necontencioasă se întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Spre deosebire de recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează o cerere necontencioasă, care, potrivit art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, se judecă în camera de consiliu, dispoziţiile generale privitoare la procedurile necontencioase prevăzute în cartea a III-a a acestui act normativ nu arată dacă judecata în primă instanţă a cererii se face în şedinţă publică sau în camera de consiliu.

În aceste condiţii, conform art. 338 alin. 1, sunt aplicabile dispoziţiile de procedură contencioasă, respectiv prevederile art. 121, care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Şedinţele de judecată - precizează art. 127 din Constituţia României - sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

Publicitatea şedinţelor de judecată este consacrată şi de art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă: "Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel.

Instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele.

Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică."

Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul dintre principiile de bază ale procedurii judiciare şi tocmai datorită acestui fapt ea este consacrată şi în mai multe documente internaţionale ratificate de România.

În acest sens art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizează că "orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa".

Tot astfel art. 6 pct. 1 din Convenţia europenă pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că: "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."

O dispoziţie asemănătoare este prevăzută şi în art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Cum principiul publicităţii este un principiu de bază al procesului civil şi cum acest principiu nu este potrivnic dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase prevăzute în cartea a III-a a Codului de procedură civilă, el se aplică şi acestor proceduri, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Chiar dacă recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu, potrivit art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre o excepţie în raport cu principiul publicităţii, această excepţie nu poate fi extinsă sau aplicată prin analogie la judecata în primă instanţă a cererilor respective.

Deoarece în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase nu există nicio normă derogatorie cu privire la judecarea cererilor în camera de consiliu, cu excepţia căii de atac a recursului, care urmează regulile prevăzute de art. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, normă procedurală de strictă interpretare, cererile necontencioase trebuie judecate în primă instanţă în şedinţă publică, potrivit art. 121 alin. 1, afară de cazurile când legea dispune altfel.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că sunt aplicabile şi la judecata, în primă instanţă, a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că sunt aplicabile şi la judecata în primă instanţă a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 16
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 837 din 12/12/2008
Dosar nr. 72/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. II şi ale art. 94 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată şi completată, raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la posibilitatea consilierilor locali de a cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii în sensul de a se stabili că persoanele care ocupă funcţii de consilier local pot cumula indemnizaţia de şedinţă cu pensia de invaliditate de gradul II.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. II şi ale art. 94 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată şi completată, raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, modificată şi completată, referitoare la posibilitatea consilierilor locali de a cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective.

Astfel, unele instanţe au considerat că aleşii locali nu pot cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective şi au respins acţiunile formulate, menţinând deciziile de încetare, respectiv de suspendare a plăţii pensiei de invaliditate emise de casele teritoriale de pensii.

S-a motivat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită în condiţiile prezentei legi, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

S-a mai relevat că art. 36 din Legea nr. 393/2004 prevede posibilitatea cumulării pensiei cu celelalte drepturi cuvenite aleşilor locali, dar tot în condiţiile Legii nr. 19/2000, şi că potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. a)-d) din această lege rezultă că pensia de invaliditate de gradul II nu poate fi cumulată cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională.

S-a mai subliniat că aleşii locali, beneficiari ai pensiei de invaliditate de gradul II, nu fac parte din categoriile expres şi limitativ prevăzute de art. 94 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 19/2000, astfel încât aceştia nu pot cumula pensia cu alte venituri.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că şi consilierii locali, beneficiari ai pensiei de invaliditate de gradul II, pot cumula această pensie cu indemnizaţia prevăzută de art. 34 din Legea nr. 393/2004.

În motivarea acestei soluţii s-a relevat că exercitarea de către consilierii locali a atribuţiilor ce le revin în această calitate nu reprezintă o activitate profesională, în sensul prevederilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, deoarece nu constă în prestarea unei munci cu regim continuu într-o anumită profesie sau meserie.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, modificată şi completată: "Drepturile băneşti cuvenite aleşilor locali, potrivit legii, pot fi cumulate cu pensia şi cu alte venituri, în condiţiile legii."

În privinţa drepturilor de pensie, actul normativ-cadru îl reprezintă Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată şi completată, care în art. 94 alin. (1) prevede că: "Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective:

a) copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele prevăzute la art. 66 lit. a) şi b);
b) nevăzătorii;
c) pensionarii pentru limită de vârstă;
d) pensionarii de invaliditate de gradul III."

Pe de altă parte, în art. 5 alin. (1) pct. II din acelaşi act normativ se prevede că: "(1) În sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: [...] II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I", adică persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici.

Coroborarea acestor dispoziţii legale nu poate justifica excluderea automată de la beneficiul cumulului pensiei de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective a consilierilor locali, câtă vreme aceste indemnizaţii nu reprezintă venituri realizate dintr-o activitate profesională.

În privinţa pensiei de invaliditate de orice grad, condiţiile de acordare sunt reglementate de dispoziţiile art. 53-64 din Legea nr. 19/2000, modificată şi completată.

Cauzele de încetare, respectiv de suspendare a plăţii pensiei, precum şi situaţiile în care pensia poate fi cumulată cu alte venituri sunt expres şi limitativ prevăzute în actul normativ menţionat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000: "Plata pensiei încetează începând cu luna următoare celei în care: [...] b) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale în temeiul cărora i-a fost acordată pensia;", împrejurare care, în ceea ce priveşte pensia de invaliditate, este prevăzută în art. 62 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, conform căruia încetarea calităţii de pensionar de invaliditate se dispune ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă, stabilită în urma revizuirii medicale periodice de către medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă din cadrul casei teritoriale de pensii.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 62 alin. (4) din Legea nr. 19/2000, plata pensiei de invaliditate se suspendă începând cu luna următoare celei în care beneficiarul acestui tip de pensie nu se prezintă, din motive imputabile, la revizuirea medicală periodică.

Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 94 din Legea nr. 19/2000 rezultă că plata pensiei se suspendă şi în situaţia în care pensionarul are venituri realizate dintr-o activitate profesională, iar dispoziţia legală respectivă nu-i permite cumulul.

Conform art. 94 alin. (1) lit. d) cumulul este permis numai pensionarilor de invaliditate de gradul III, însă activitatea desfăşurată de consilierii locali nu este o activitate profesională în sensul acestei dispoziţii legale.

Activitatea consilierului local nu se desfăşoară în urma încheierii unui contract de muncă, a unui contract civil sau a unui contract de drept public.

Între consiliul local şi consilier nu există raporturi specifice celor dintre un angajator şi salariat sau dintre o instituţie şi funcţionarul public, activitatea alesului local realizându-se în baza unui mandat rezultat din alegeri.

Pe de altă parte, natura juridică a indemnizaţiei de şedinţă, la care au dreptul consilierii locali pentru participarea la lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate, potrivit art. 34 din Legea nr. 393/2004, nu justifică încadrarea ei într-o remuneraţie sau alt venit cu caracter permanent susceptibil a se constitui în cumul împreună cu pensia de invaliditate de gradul II.

În această privinţă este de observat că indemnizaţia de şedinţă la care au dreptul consilierii locali, conform dispoziţiilor din textul de lege menţionat, nu este decât o remuneraţie ocazională şi nepermanentă şi care prin cuantumul ei nu poate să fie asemănătoare sumelor de bani asimilabile unui venit, având o semnificaţie de natură a determina suspendarea plăţii pensiei sau cumulul acesteia.

Această indemnizaţie de care beneficiază consilierii locali este corespunzătoare numărului de şedinţe la care au participat şi nu poate fi asimilată cu un venit constant şi permanent de natura indemnizaţiilor şi salariilor pe care le primesc demnitarii, funcţionarii publici, angajaţii etc.

Prin urmare, calitatea de consilier local nu poate fi asimilată cu o activitate profesională, după cum nici indemnizaţia aferentă acestei calităţi nu poate fi asimilată cu veniturile realizate dintr-o astfel de activitate.

În aceste condiţii, consilierii locali pot cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia la care au dreptul pe durata îndeplinirii funcţiei elective.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. II, art. 94 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, modificată şi completată, se interpretează în sensul că persoanele alese în funcţie de consilieri locali pot cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. II, art. 94 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, modificată şi completată, se interpretează în sensul că:

Persoanele alese în funcţii de consilieri locali pot cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 17
din 10 martie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 22/12/2008
Dosar nr. 74/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu stabilirea încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că încadrarea juridică a infracţiunii continuate de viol, săvârşită în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi după ce minora, care este membru al familiei, a împlinit 15 ani, trebuie să releve atât varianta tipică a infracţiunii cât şi cele două forme agravante prevăzute de alin. 2 lit. b) şi alin. 3 teza I ale art. 197 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că numai ultima acţiune a infracţiunii continuate de viol, epuizată după ce victima a împlinit vârsta de 15 ani, va impune încadrarea juridică în forma de bază şi cea agravantă prevăzută de alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încadrarea juridică a infracţiunii continuate de viol, săvârşită în baza aceleiaşi rezoluţii şi după ce minora, care este membru al familiei, a împlinit 15 ani, trebuie să releve atât varianta tipică a infracţiunii, cât şi cele două forme agravante prevăzute de alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I ale art. 197 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".

Totodată, pe lângă varianta tipică, prevăzută în alin. 1 al art. 197 din Codul penal, violul este incriminat şi în două forme agravante (cuprinse în alin. 2 şi 3), fiecare conţinând mai multe modalităţi alternative.

Prin incriminarea în variantele agravate, între care şi cele prevăzute în alin. 2 lit. b1) şi în alin. 3 teza I, legiuitorul a sporit severitatea represiunii penale în raport cu varianta tipică (închisoare de la 5 la 18 ani pentru cea reglementată la alin. 2 şi, respectiv, închisoare de la 10 la 25 ani pentru cea reglementată la alin. 3), ţinând seama de pericolul social accentuat de anumite condiţii referitoare la modul de săvârşire a faptei şi efectele ei, vârsta victimei sau raporturile existente între făptuitor şi victimă.

Între aceste circumstanţe de agravare, aceea reglementată la alin. 2 lit. b1) din Codul penal se referă la cazul când "victima este membru al familiei", iar cea prevăzută în alin. 3 teza I din acelaşi articol se realizează atunci când "victima nu a împlinit vârsta de 15 ani" (14 ani anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală).

Sub aspectul unităţii şi pluralităţii infracţiunii de viol, chiar şi în variantele agravate, este de observat că această infracţiune poate exista atât sub formă unică sau continuată, cât şi sub forma concursului.

În adevăr, potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, "infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni".

Particularităţile infracţiunii de viol, în cazul repetării acesteia faţă de acelaşi subiect pasiv, conduc însă la concluzia că o atare infracţiune poate îndeplini condiţiile pentru a fi considerată continuată numai atunci când acţiunile ce constituie părţi constitutive ale acelei infracţiuni, desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii, sunt săvârşite în modalităţi vădit similare, de natură a le atribui un conţinut specific repetat în raport cu norma încălcată.

Dar, eventuala lipsă de omogenitate a acţiunilor, care pot diferenţia faptic modalitatea de săvârşire a infracţiunii de viol, nu poate exclude caracterul unic al acestei infracţiuni, cât timp trăsăturile de distincţie dintre acele acţiuni nu sunt de natură a înlătura omogenitatea lor juridică de ansamblu şi sunt completate, în acelaşi timp, prin unitatea de rezoluţie.

Sub acest aspect, unitatea de conţinut, reliefată de săvârşirea, în baza aceleiaşi rezoluţii, în sensul conceput iniţial, de acte componente repetate ale infracţiunii de viol care pot fi diferite ca formă, fie în raport cu etapa de realizare, în care privinţă cele rămase în faza de tentativă sunt absorbite de cele desăvârşite prin actele continuate, fie ca susceptibilitate de încadrare numai în infracţiunea tipică, de bază (art. 197 alin. 1 din Codul penal) ori în una sau mai multe dintre formele de agravare (de la alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol) este esenţial ca ele să fie unite prin una şi aceeaşi rezoluţie infracţională.

Acest punct de vedere, însuşit constant de instanţe şi promovat de instanţa supremă, inclusiv prin Decizia de îndrumare nr. 10/1963, prin care s-a statuat că "infracţiunile pentru care legea penală prevede anumite trăsături agravate nu constituie infracţiuni de sine stătătoare, în concurs cu infracţiunile de bază la care se referă, ci infracţiuni unice sancţionate mai grav prin textele de lege care le reglementează", impune, deci, să se considere că raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit vârsta de 15 ani, constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I din acelaşi articol, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

A considera altfel ar însemna să nu se ţină seama că rezoluţia iniţială s-a realizat pe baza unei reprezentări cu caracter general a rezultatelor acţiunii şi pe cunoaşterea doar a condiţiilor de ansamblu în care se vor desfăşura actele ei componente, cu previzibilitatea survenirii unor condiţii noi, de natură a influenţa în sensul accentuării, amplificării sau al diminuării efectelor faptelor ce au făcut obiectul reflecţiilor în cadrul procesului psihic de elaborare a rezoluţiei.

În acest cadru, unitatea de rezoluţie, concretizată în acte de execuţie ce reflectă urmărirea realizării scopului propus, nu poate fi influenţată de pauzele inerente unui proces execuţional de durată, pentru a-l scinda într-o succesiune de momente corespunzând fiecărui act execuţional, pentru că s-ar contraveni voinţei legiuitorului, impusă imperativ prin dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal, de a uni într-un singur tot acţiunile făcând parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni în măsura în care au fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii.

Ca urmare, momentul epuizării infracţiunii continuate de viol coincide cu ultima acţiune, cu semnificaţia unei bariere în timp, care determină, la rândul ei, unicitatea infracţiunii de viol, cu toate componentele ei, comise în condiţii tipice sau de agravare, de natură a influenţa fiecare la încadrarea juridică de ansamblu a faptei repetate, în raport cu dispoziţiile legale în vigoare la data consumării ultimului act de execuţie.

De aceea, în măsura în care unicitatea rezoluţiei infracţionale caracterizează totalitatea actelor ce constituie infracţiuni de viol repetate în timp, iar în cazul când unul sau mai multe acte dintre acestea corespund şi cerinţelor de agravare conţinute în textele de lege aplicabile, încadrarea juridică nu poate fi decât aceea corespunzătoare formei tipice, simple, prevăzută în art. 197 alin. 1 din Codul penal, cu raportare, după caz, la textul sau la textele de lege ce prevăd cazurile respective de agravare.

Totodată, faţă de conţinutul concret al faptelor vizate de încadrarea juridică în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi la alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, trebuie observat că acestea pot conţine şi acte ce corespund trăsăturilor caracteristice elementelor constitutive ale infracţiunii de incest, în sensul prevederilor art. 203 din Codul penal.

Astfel, în măsura în care victima violului repetat este "membru al familiei" în accepţiunea art. 197 alin. 2 lit. b1), cu referire la art. 1491 din Codul penal, iar această situaţie este determinată de rudenie în linie directă sau de calitatea de frate sau soră, se impune ca, într-un atare caz, fapta să fie încadrată şi în infracţiunea continuată de incest prevăzută de art. 203, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Procedându-se în acest mod, s-ar răspunde atât cerinţelor specifice de încadrare juridică în cazul concursului ideal de infracţiuni reglementat în art. 33 lit. b) din Codul penal, cât şi necesităţii de a se da eficienţă răspunderii penale instituite prin art. 203 din Codul penal pentru cazul când raportul sexual a avut loc "între rude în linie directă sau între fraţi şi surori", independent dacă subiectul pasiv este sau nu şi membru al familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizare judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani, constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, iar în cazul în care raportul sexual a avut loc între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se va reţine, în concurs, şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1. Raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

2. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 18
din 10 martie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 334 din 20/05/2009

Dosar nr. 1/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii admisibilităţii recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală, îndreptat împotriva unei încheieri pronunţate în temeiul art. 1402 şi, în special, al art. 1402 alin. 7 din acelaşi cod.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că încheierile pronunţate în temeiul art. 1402, inclusiv al art. 1402 alin. 7, din Codul de procedură penală sunt supuse recursului în condiţiile art. 1403 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală, exercitat împotriva unei încheieri pronunţate în temeiul art. 1402, inclusiv a celor la care se referă art. 1402 alin. 7 din acelaşi cod.

Astfel, unele instanţe au considerat că recursul împotriva încheierii prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 din Codul de procedură penală, ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 din Codul de procedură penală, este inadmisibil.

În motivarea acestei opinii s-a relevat că, în lipsa unor dispoziţii exprese privind calea de atac care poate fi exercitată împotriva unor astfel de încheieri, hotărârea este definitivă, mai ales că, oricare ar fi soluţia pronunţată, dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la rezolvarea plângerii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în asemenea cazuri încheierile sunt supuse regimului juridic prevăzut în art. 1403 din Codul de procedură penală, deoarece această reglementare are caracterul unei proceduri speciale de soluţionare.

Acest din urmă punct de vedere corespunde cerinţelor de interpretare şi aplicare corectă a legii.

Din ansamblul dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I secţiunea I-IV din Codul de procedură penală rezultă că soluţiile ce pot fi dispuse cu privire la măsurile preventive sunt: luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea şi menţinerea acestora.

Potrivit art. 136 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsurile preventive prevăzute în alin. (1) lit. b) (obligarea de a nu părăsi localitatea) şi c) (obligarea de a nu părăsi ţara) "se pot lua de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii".

Instituţia revocării măsurilor restrictive de libertate, prevăzute de art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală, este reglementată cu caracter general în dispoziţiile art. 139 alin. 31 din acelaşi cod astfel: "Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanţa", iar în mod special, pentru o situaţie particulară, prin art. 1402 alin. 7 se prevede că, atunci "Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei".

În raport cu această din urmă dispoziţie, instanţa, sesizată cu plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus în cursul urmăririi penale o măsură restrictivă de drepturi, are posibilitatea ca, admiţând plângerea, să revoce prin încheiere măsura, atunci când constată că aceasta este ilegală ori nejustificată.

Toate aceste aspecte impun incidenţa, în astfel de cazuri, a dispoziţiilor art. 1403 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se prevede, la alin. (1), că "împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore".

Incidenţa acestor dispoziţii este relevată şi de caracterul general al reglementării procedurale ce le conţine, prin care nu se face nicio distincţie în funcţie de natura privativă de libertate sau restrictivă de drepturi a măsurilor preventive la care se referă.

Aşadar, este evident că singurele precizări privesc doar natura dispoziţiei ce se referă la acele măsuri, în sensul luării, revocării, înlocuirii sau prelungirii unei măsuri preventive şi, respectiv, a respingerii propunerii de arestare.

Din reglementarea dată prin acest text de lege rezultă deci că natura măsurii preventive este determinată numai dacă se referă la soluţia de respingere a propunerii de arestare, pentru toate celelalte soluţii considerându-se suficientă referirea generală la "măsuri preventive".

Ca urmare, soluţia de revocare a unei măsuri restrictive de drepturi, chiar dacă este întemeiată pe dispoziţiile art. 1402 alin. 7 din Codul de procedură penală, nu poate fi exclusă de la posibilitatea formulării căii de atac a recursului.

Sub acest aspect, este semnificativ că dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală constituie, în raport cu sensul de ansamblu al prevederilor cuprinse în secţiunea I din cap. I al titlului IV din Partea generală a Codului de procedură penală, reglementarea cu caracter general, aplicabilă în cazul tuturor măsurilor preventive, în măsura în care prin norme speciale nu se dispune altfel.

Pe de altă parte, dacă până la modificarea ce li s-a adus prin Legea nr. 356/2006 dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală se refereau în exclusivitate la măsura arestării preventive, în prezent reglementarea din acest text de lege priveşte măsurile preventive în general, fiind astfel extinsă şi la cele restrictive de drepturi.

Referirea din denumirea marginală şi din cuprinsul art. 1403 din Codul de procedură penală la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale, privind măsurile preventive, nu poate fi considerată normă de limitare a reglementării doar la aceste încheieri, cât timp prin dispoziţiile corespunzătoare din întregul titlu IV al Părţii generale din Codul de procedură penală nu s-a prevăzut nicio ipoteză în care judecătorul să pronunţe prin încheiere, dată în cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor restrictive de drepturi.

Atâta vreme cât art. 139 alin. 31 şi art. 1402 alin. 7 din Codul de procedură penală, singurele care reglementează revocarea măsurilor restrictive de drepturi în cursul urmăririi penale, conţin dispoziţii de trimitere la instanţă, iar nu la judecător, se impune ca şi art. 1403 din acelaşi cod, unica normă în care este prevăzută o cale de atac în această materie, să fie interpretat în sensul că se referă la încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale de instanţă, iar nu doar de judecător.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul admisibilităţii şi al recursului ce vizează încheierea prin care instanţa admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului de luare a unei măsuri preventive restrictive de drepturi şi dispune revocarea acelei măsuri.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1402, cu referire la art. 1403, din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că încheierile prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea, prelungirea sau revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara sunt supuse căii de atac a recursului, în condiţiile art. 1403 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1402 din Codul de procedură penală corelate cu dispoziţiile art. 1403 din acelaşi cod se interpretează în sensul că:

Încheierile prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 din Codul de procedură penală ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 din Codul de procedură penală sunt supuse căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 1403 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

p. Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei, eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 19
din 10 martie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 861 din 20/12/2008
Dosar nr. 2/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

 

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu stabilirea termenului în vederea audierii persoanei solicitate, arestată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

 

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

 

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

 

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că termenul de cel mult 48 de ore pentru audierea persoanei solicitate se va stabili prin aceeaşi încheiere prin care s-a dispus măsura arestării, conform art. 90 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

 

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

 

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea termenului în vederea audierii persoanei solicitate, arestată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

 

Astfel, unele instanţe, dispunând arestarea persoanei solicitate, prin încheierea dată potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu stabilesc şi noul termen pentru audierea acesteia, menţionând că termenul urmează a fi fixat după rămânerea definitivă a încheierii.

 

Alte instanţe, dimpotrivă, prin încheierea motivată, dispunând arestarea persoanei solicitate, fixează şi termen pentru judecarea în continuare a cauzei, respectiv pentru audierea persoanei arestate conform art. 90 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

 

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

 

Procedura de executare a mandatului european cunoaşte următoarele etape:

 

1. procedura prealabilă în finalul căreia instanţa solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsuri pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei (art. 881 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006);

 

2. arestarea persoanei solicitate (art. 89);

 

3. audierea persoanei solicitate în cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia (art. 90).

 

Potrivit art. 89 alin. (3) din lege, "instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată".

 

Pe de altă parte, prin art. 941 alin. (1) teza I din aceeaşi lege este prevăzută împotriva acestei încheieri calea de atac a recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare.

 

Mai este de observat că procedura arestării mai presupune informarea persoanei solicitate, aflată în stare de reţinere, cu privire la existenţa unui mandat european de arestare împotriva sa, la conţinutul acestuia, posibilitatea de a consimţi la predare, precum şi asupra drepturilor procesuale ale acestei persoane.

 

În acest context, prin art. 90 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 se prevede că în 48 de ore de la arestare persoana solicitată trebuie audiată de către instanţă.

 

În această privinţă este de reţinut că, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea prin care instanţa ia act de aceasta este echivalentă din punctul de vedere al efectelor juridice cu hotărârea de predare, aşa cum se menţionează în art. 93 alin. (1), iar hotărârea este definitivă conform art. 93 alin. (2) din lege. Reiese deci că, în acest caz, procedura executării mandatului european de arestare se încheie, urmând predarea persoanei urmărite conform procedurii prevăzute de art. 96.

 

Aşadar, aceste prevederi duc la concluzia că, în cazul consimţământului la predare, persoana solicitată nu mai are niciun interes să conteste, prin declararea unui recurs, încheierea prin care s-a dispus arestarea sa.

 

Mai trebuie avut în vedere că, în raport cu voinţa expresă a persoanei solicitate, exprimată cu prilejul audierii, procedura executării mandatului poate avea un parcurs diferit: fie o procedură "simplificată", atunci când există consimţământ la predare, fie procedura "clasică", în absenţa acestui consimţământ.

 

De aceea, ţinându-se seama de caracterul determinant al audierii asupra procedurilor de urmat, apare evident că fixarea termenului în acest scop trebuie asigurată de însăşi încheierea prin care se dispune şi arestarea, în aşa fel ca data audierii să aibă loc în intervalul de 48 de ore de la arestare.

 

În cadrul acestei proceduri cu caracter special, aşa cum este firesc, operaţiunea de fixare a termenului pentru audiere nu poate influenţa asupra dreptului persoanei vizate de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii de arestare în 24 de ore de la pronunţare.

 

Ca urmare, în cazul în care la audierea ce trebuie să aibă loc în cel mult 48 de ore, calculate de la pronunţarea hotărârii prin care se dispune arestarea, persoana solicitată îşi exprimă consimţământul la predare, un eventual recurs împotriva încheierii de arestare, declarat în 24 de ore de la pronunţare, ar rămâne fără obiect datorită efectelor pe care le produce acel consimţământ (art. 93 din lege).

 

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că însuşi legiuitorul, fixând termenul pentru efectuarea procedurii audierii, stabileşte momentul începerii curgerii lui [art. 90 alin. (1)] prin folosirea expresiei "cel mult 48 de ore de la arestarea acestuia", iar nu uzuala sintagmă "de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care se dispune arestarea".

 

De altfel, instanţei îi revine obligaţia dedusă din principiul celerităţii, conform căruia procesul penal trebuie desfăşurat în timp util, pentru ca realizarea scopului acestuia să fie asigurată în condiţii optime, aşa cum se precizează şi în art. 95 alin. (1) din legea specială, în sensul că mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.

 

Or, respectarea acestui caracter de urgenţă poate fi asigurată numai în măsura în care fixarea termenului pentru audiere se face prin însăşi încheierea în cuprinsul căreia se dispune arestarea, iar nu doar după rămânerea definitivă a hotărârii prin care se dispune arestarea.

 

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se interpretează în sensul că termenul de cel mult 48 de ore pentru audierea persoanei solicitate se va stabili prin aceeaşi încheiere prin care s-a dispus măsura arestării.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

 

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 

Dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 se interpretează în sensul că:

 

Termenul de cel mult 48 de ore pentru audierea persoanei solicitate se va stabili prin aceeaşi încheiere prin care s-a dispus măsura arestării.

 

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

 

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 20
din 10 martie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 334 din 20/05/2009

Dosar nr. 3/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la temeiul reducerii pedepsei, pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în cazul constatării de circumstanţe atenuante.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că, atât în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută la art. 183 din Codul penal, precum şi al celorlalte infracţiuni săvârşite cu intenţie care au ca urmare moartea victimei, atunci când se constată existenţa de circumstanţe atenuante, sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la înţelesul sintagmei infracţiuni săvârşite cu intenţie "care au avut ca urmare moartea unei persoane", cuprinsă în dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Codul penal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, atât pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cât şi pentru celelalte infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea victimei, temeiul reducerii pedepsei, atunci când se constată existenţa de circumstanţe atenuante, îl constituie, după caz, dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. a) sau b) din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sintagma infracţiuni săvârşite cu intenţie "care au avut ca urmare moartea unei persoane", cuprinsă în dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Codul penal, se referă la orice infracţiune cauzatoare de moarte a cărei formă de vinovăţie este praeterintenţia, astfel că, în cazul constatării de circumstanţe atenuante, sunt aplicabile dispoziţiile acestui text de lege pentru asemenea infracţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 183 din Codul penal, prin care este incriminată infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, "dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani".

Tot astfel, în cazul infracţiunilor de viol, de act sexual cu un minor, de perversiune sexuală, de tâlhărie, de piraterie, sunt prevăzute pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3, art. 198 alin. 6, art. 201 alin. 6, art. 211 alin. 3, art. 212 alin. 3 din Codul penal), iar în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este prevăzută pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 189 alin. 6 din Codul penal).

Toate aceste infracţiuni cu caracter agravat, datorită conţinutului lor concret, prezintă un grad accentuat de pericol social, determinat de efectul ireversibil şi grav al producerii morţii sau sinuciderii victimei, ceea ce a impus sporirea substanţială a pedepselor prevăzute pentru infracţiunile-tip, ale căror consecinţe sunt limitate.

În dezvoltarea reglementării criteriilor generale de individualizare a pedepselor, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 72 din Codul penal, legiuitorul a instituit, în continuare, dispoziţii referitoare la circumstanţele atenuante legale şi la cele judecătoreşti, la circumstanţele agravante, la efectele circumstanţelor atenuante şi a celor agravante, la concursul între cauzele de agravare şi de atenuare.

În cadrul acestor dispoziţii, prin art. 76 din Codul penal, privind efectele circumstanţelor atenuante, s-a prevăzut între altele, la alin. 2, că în cazul "infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane", "dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special".

Această reglementare imperativă, cu caracter derogatoriu de la regula generală instituită la alin. 1 din acelaşi articol, prin care s-a prevăzut posibilitatea reducerii mai substanţiale a diferitelor categorii de pedepse în cazul constatării de circumstanţe atenuante, are prioritate de aplicare în situaţiile restrânse la care se referă, fiind justificată de natura infracţiunilor ce prezintă gradul avansat de pericol social avut în vedere de legiuitor.

Problema ce face obiectul recursului în interesul legii este aceea de a clarifica dacă sintagma "infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane" la care se referă textul derogator al art. 76 alin. 2 din Codul penal include şi infracţiuni praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.

Răspunsul afirmativ sau negativ la această întrebare implică, în mod necesar, o interpretare logico-raţională a sintagmei sus-menţionate, raportat la ceea ce reprezintă praeterintenţia ca modalitate de manifestare a vinovăţiei în cazul infracţiunilor cauzatoare de moarte.

Praeterintenţia, denumită în doctrină intenţie depăşită, este acea formă de vinovăţie mixtă care cuprinde intenţia şi culpa reunite şi care se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor, rezultat care este imputabil sub forma culpei, deoarece fie l-a prevăzut, nu l-a urmărit şi nici acceptat, dar a socotit fără temei că el nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Aşadar, în cazul infracţiunilor praeterintenţionate cauzatoare de moarte, autorul comite cu intenţie o faptă urmărind un anumit rezultat, care însă se amplifică şi devine atât de grav încât are ca urmare moartea victimei.

Asemenea formă mixtă de vinovăţie care presupune întotdeauna iniţial intenţia în săvârşirea unei fapte şi care apoi are drept urmare moartea victimei nu se poate situa în afara, ci în interiorul înţelesului pe care l-a voit legiuitorul prin sintagma "infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane".

Aceeaşi concluzie este impusă în mod logic şi de interpretarea logico-raţională a sintagmei folosite de legiuitor în alin. 2 al art. 76 din Codul penal.

Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul de a crea un sistem derogator de reducere a pedepsei cu cel mult până la o treime din minimul prevăzut, doar în cazul acelor infracţiuni ce cauzează moartea care se săvârşesc cu intenţie directă şi indirectă, evident că legiuitorul ar fi exprimat-o în mod expres, limitându-se la nominalizarea infracţiunilor de omor, fără să adauge infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Legiuitorul nu a procedat în acest mod, ci a recurs la sintagma "infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane", tocmai pentru că legiuitorul nu a voit să circumscrie acest regim derogator la infracţiunile de omor, ci la orice altă infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma infracţiuni săvârşite cu intenţie "care au avut ca urmare moartea unei persoane", cuprinsă în dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Codul penal, se interpretează în sensul că aceasta se referă şi la orice infracţiune a cărei formă de vinovăţie este praeterintenţia.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sintagma "infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane" conţinută în dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Codul penal se interpretează în sensul că aceasta se referă la orice infracţiune a cărei formă de vinovăţie este praeterintenţia.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

p. Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei, eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.