"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 21
din 10 martie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13/06/2008
Dosar nr. 5/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, în raport cu prevederile art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001, referitor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, reglementat pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu mai poate să fie pretins şi nici acordat deoarece a încetat să existe după data de 1 octombrie 2000, când a intrat în vigoare abrogarea expresă a acestui articol de lege, dispusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziţii prin art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001, referitor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Astfel, unele instanţe de judecată au respins cererile formulate de magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, prin care au solicitat să li se acorde sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, motivând că prin dispoziţiile art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 au fost abrogate expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest drept.

S-a relevat, în sprijinul acestui punct de vedere, că dispoziţiile din Legea nr. 50/1996 referitoare la acordarea anumitor sporuri la drepturile salariale nu au caracter de lege organică, ele putând fi modificate, anulate sau suspendate prin legi ordinare şi, implicit, pe calea ordonanţelor simple adoptate de Guvern, în baza unei legi speciale de abilitare, cum este Legea nr. 125/2000, prin care Guvernului României i s-a dat împuternicire să modifice şi să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul admiterii unor asemenea acţiuni, formulate de magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar.

În motivarea acestui punct de vedere s-au invocat dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevăd că, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.

S-a învederat că aceste dispoziţii, făcând parte dintr-o lege organică, îşi produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanţe simple a Guvernului, act normativ de rang inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României. S-a subliniat, în acest sens, că abrogarea legii menţionate printr-o ordonanţă simplă a Guvernului, contravenind normelor constituţionale şi Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu poate să îşi producă efectele.

În fine, s-a considerat că neaplicabilitatea menţionatei dispoziţii de abrogare este impusă şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât o atare măsură, adoptată prin ordonanţă, nu este proporţională cu situaţia care a determinat reglementarea dreptului vizat, ea aducând atingere însăşi existenţei acelui drept, fără ca aceasta să fie justificată de o cauză de utilitate publică.

S-a învederat totodată că un astfel de drept nu poate fi înlăturat şi pentru că menţinerea lui este impusă de condiţiile concrete în care magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, caracterizate prin risc şi suprasolicitare neuropsihică ce se accentuează continuu.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi prin art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, a fost efectiv plătit magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, fiind evidenţiat ca atare în carnetele de muncă.

Prin art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanţă a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.

Cum este firesc, activitatea de legiferare intră în atribuţiile exclusive ale Parlamentului României, care, potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Este adevărat că, în temeiul unei legi speciale de abilitare, Parlamentul poate delega atribuţia adoptării de acte normative Guvernului României, care emite ordonanţe, în temeiul acelei legi speciale, însă numai în limitele şi în condiţiile prevăzute în acea lege [art. 108 alin. (3) din Constituţie]. Dar asemenea ordonanţe nu pot fi emise decât pentru domeniul de reglementare al legilor ordinare, iar nu şi al legilor organice.

Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost emisă, aşa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice şi să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată.

La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 şi 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, şi, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, care trebuie să îşi înceteze aplicabilitatea.

Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parţială a unui act normativ reprezintă instituţii juridice diferite, cu efecte distincte.

Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice şi să completeze, iar nu să şi abroge Legea nr. 50/1996, nici total şi nici parţial.

Mai este de reţinut că la momentul emiterii Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 era în vigoare şi Legea nr. 56/1996 care reglementa salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor-asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal.

În acest sens, în Legea nr. 56/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobată la rândul ei prin Legea nr. 126/2000, se prevedea la art. 231 că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică judecătorii şi magistraţii-asistenţi beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar.

Cu toate că Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 126/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuşi, prin art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 56/1996.

În acest fel, prin emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.

Tot în acest sens este de observat că Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, prevedea în art. 81: magistraţii beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanţei, de indemnizaţii pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcţii de conducere, de suporturi pentru vechime în muncă, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speţă art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată, lege organică.

Neconstituţionalitatea abrogării dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 - norme abrogate în prezent -, poate fi invocată numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Curtea Constituţională are însă în competenţă numai controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti.

Or, art. I pct. 42 şi art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituţionale, conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României, şi îşi încetează efectele.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită.

De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conţinute în art. I pct. 42 şi în art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 impune ca instanţele de judecată să considere rămase în vigoare dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.

Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parţială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, şi, respectiv, ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, să se producă şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000.

Sub acest aspect, în raport de cele reţinute, rezultă fără echivoc faptul că au supravieţuit dispoziţiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs şi produc în continuare efecte juridice.

Acest lucru presupune că nici în prezent dispoziţiile respective nu şi-au încetat aplicabilitatea, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 au fost depăşite limitele şi condiţiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 107 alin. (3) din Constituţia României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanţei [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 a Constituţiei României].

Efectul imediat al supravieţuirii normei în discuţie rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin şi în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege.

De altfel, aşa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistraţi şi personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Or, în ipoteza adoptării unei soluţii contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situaţii de discriminare în cadrul aceloraşi categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condiţiile în care sporul în discuţie a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce priveşte condiţiile şi specificul activităţii desfăşurate.

Cât priveşte noţiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, § 59).

A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situaţia în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistraţi şi personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi, pe de altă parte, magistraţi şi personal auxiliar de specialitate cărora, deşi desfăşoară aceeaşi activitate şi în aceleaşi condiţii, nu li s-ar recunoaşte acest drept.

Or, este evident că interpretarea diferenţiată a normelor incidente cu privire la aceleaşi categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existenţa unei justificări legitime, obiective şi rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se constata că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 22
din 12 mai 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 311 din 12/05/2009

Dosar nr. 4/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea art. 48 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, în legătură cu compatibilitatea judecătorului care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale de a participa ulterior, în aceeaşi cauză, la soluţionarea cererii de prelungire a măsurii arestării preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă nu este incompatibil, potrivit art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală, să judece în acelaşi dosar o cerere de prelungire a acestei măsuri.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului, care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, de a soluţiona în aceeaşi cauză şi cererea de prelungire a măsurii arestării preventive.

Astfel, unele instanţe au considerat că judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale este incompatibil să judece, în aceeaşi cauză, o cerere de prelungire a măsurii arestării preventive, admiţând astfel cererile de abţinere formulate în temeiul art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există stare de incompatibilitate, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În legătură cu cazurile de incompatibilitate a judecătorului, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 46-48 din Codul de procedură penală, este de observat că în art. 48 alin. 1 lit. a) din acest cod se prevede că "judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca", dacă în cauza respectivă "a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale".

Prin prevederile acestui text, codul nostru de procedură penală introduce şi consacră în procesul penal un principiu fundamental, menit să asigure şi să garanteze desfăşurarea unui proces echitabil, principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată.

Potrivit acestui principiu, prezent în toate codurile de procedură penală din statele Uniunii Europene, în procesul penal se exercită 4 funcţii judiciare, şi anume:

- funcţia de urmărire penală, realizată de către poliţia judiciară şi procuror în prima fază nepublică a procesului penal, în cadrul căreia se strâng probele cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea autorului faptei şi pentru a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri de trimitere în judecată;

- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cursul urmăririi penale, care revine şi se exercită de către un judecător, denumit, în unele sisteme de drept procesual, de drepturi şi libertăţi;

- funcţia de verificare a trimiterii în judecată şi a netrimiterii în judecată, realizată de un alt judecător, denumit, în unele state ale Uniunii Europene, judecător de cameră preliminară, iar în altele, judecător de instrucţie;

- funcţia de judecată, pe care o realizează în faza de judecată instanţele judecătoreşti.

Reglementările din codurile de procedură penală prevăd că aceste funcţii se exercită separat şi independent una faţă de cealaltă şi că ele între ele, precum şi cei care le realizează sunt incompatibili în exercitarea lor.

Revenind la textul art. 48 alin. 1 lit. a) din actualul Cod de procedură penală, este de remarcat că acesta reglementează tocmai separaţia care trebuie să existe între funcţia de dispoziţie asupra dreptului constituţional fundamental la libertate în cursul urmăririi penale, pe care o exercită judecătorul în faza de urmărire penală, când soluţionează propunerea de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia, şi funcţia de judecată, pe care nu o mai poate exercita acelaşi judecător în faza de judecată, pentru că prin exercitarea unei funcţii judiciare în faza de urmărire penală el devine incompatibil să exercite o funcţie de judecată în aceeaşi cauză în faza superioară de judecată a procesului penal.

Problema ce face obiectul recursului în interesul legii nu este însă aceea a incompatibilităţii dintre funcţia de urmărire şi cea de judecată, ci ea se referă la situaţia în care acelaşi judecător, în aceeaşi fază de urmărire penală, este compatibil sau nu să soluţioneze cererea de prelungire a măsurii arestării preventive, după ce tot el, anterior, a soluţionat, în aceeaşi cauză, propunerea de arestare preventivă.

Evident că într-o asemenea situaţie nu ne aflăm în prezenţa unei incompatibilităţi dintre cele la care se referă textul art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, pentru că atât soluţionarea propunerii de arestare preventivă, cât şi soluţionarea cererii de prelungire a arestării preventive sunt realizate în exercitarea aceleiaşi funcţii de dispoziţie asupra dreptului constituţional la libertate în aceeaşi fază de urmărire penală, şi nu în faze procesuale diferite, şi, drept urmare, nu operează incompatibilitatea dintre prerogativele specifice judecătorului care soluţionează cereri de restrângere a unor drepturi fundamentale în faza de urmărire penală şi cele ale judecătorului care judecă cauza în faza de judecată şi care are a se pronunţa periodic asupra legalităţii şi temeiniciei unor asemenea măsuri.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a soluţionat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluţioneze ulterior, în aceeaşi cauză, în aceeaşi fază de urmărire penală, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive.

PENTRU ACESTE MOTIVE In numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, stabilesc:

Judecătorul care a soluţionat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluţioneze ulterior, în aceeaşi cauză, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 23
din 12 mai 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 895 din 30/12/2008
Dosar nr. 6/2008

Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 40 şi 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, ale art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, referitor la posibilitatea funcţionarilor publici din cadrul instanţelor şi parchetelor de a beneficia, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de anumite drepturi băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii nr. 4.214/c/814/2007 din 26 februarie 2008, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 40 şi 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, ale art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici, în anul 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, referitor la posibilitatea funcţionarilor publici din cadrul instanţelor şi parchetelor de a beneficia, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de anumite drepturi băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate.

În acest sens se precizează:

I. Unele instanţe de judecată au considerat că, în aplicarea prevederilor art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, funcţionarii publici sunt îndreptăţiţi să beneficieze de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Totodată, s-a apreciat că acest text de lege are caracter obligatoriu şi vine în completarea drepturilor generale stabilite pentru toate categoriile de funcţionari publici, în considerarea unui tratament nediscriminatoriu, în condiţiile aceluiaşi loc de muncă.

II. Potrivit altei practici, acţiunile reclamanţilor - funcţionari publici au fost admise numai în parte, fiindu-le acordate doar acele sporuri sau drepturi băneşti care sunt prevăzute exclusiv de legislaţia care reglementează salarizarea personalului auxiliar din instanţe şi parchete şi care nu se regăsesc în legislaţia specifică funcţionarilor publici.

În motivarea acestui punct de vedere s-a considerat că, în cazul în care legislaţia care reglementează drepturile salariale ale funcţionarilor publici prevede sporuri sau drepturi care au acelaşi conţinut cu cele prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, acestea nu se vor putea acorda decât o singură dată, respectiv în temeiul legislaţiei care reglementează drepturile salariale ale funcţionarilor publici, şi nu în temeiul legislaţiei specifice autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, deoarece în caz contrar s-ar realiza o discriminare pozitivă, în sensul că funcţionarilor publici le-ar fi acordate mai multe drepturi decât personalului auxiliar care funcţionează în cadrul acelei autorităţi, ceea ce este inadmisibil.

III. În fine, alte instanţe au respins acţiunile reclamanţilor funcţionari publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, iar în motivare s-a argumentat că, începând cu anul 2005, drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici au fost reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţionează, de regulă, magistraţi, personal auxiliar de specialitate, funcţionari publici şi personal contractual (care desfăşoară activităţi administrative, de gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire).

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată: "(1) Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi de alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici."

Această dispoziţie legală consacră, deci, principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, indiferent de autoritatea, instituţia publică sau unitatea bugetară în care îşi desfăşoară activitatea.

În aceste condiţii, funcţionarii publici din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu pot fi salarizaţi diferit de funcţionarii publici din celelalte autorităţi şi instituţii bugetare.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 245/2000 privind stabilirea sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 8 decembrie 2000, s-a stabilit un sistem de salarizare pentru funcţionarii publici, inclusiv pentru funcţionarii publici care aveau statute proprii, aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispuneau altfel.

S-a urmărit crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor funcţionarilor publici, necesitatea restrângerii costurilor administraţiei publice, crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare, pe categorii, clase şi grade, şi stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului, care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.

Pentru activitatea depusă funcţionarii publici aveau dreptul la salariu care se compunea dintr-o parte fixă, reprezentând salariul de bază pe categorii, clase şi grade profesionale, şi o parte variabilă, compusă din sporuri şi indemnizaţii la salariul de bază.

De asemenea, funcţionarii publici beneficiau de premii, recompense, stimulente şi alte drepturi menţionate la cap. IV şi V ale actului normativ respectiv.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 245/2000 a fost însă abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 386/2001, şi apoi respinsă prin Legea nr. 725/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 13 decembrie 2001.

Prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că salariul de bază şi celelalte drepturi salariale ale funcţionarilor publici se stabilesc, în continuare, potrivit prevederilor Legii nr. 154/1994 privind sistemul de stabilire a salariului de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sistemul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, ale altor acte normative în vigoare, aplicabile în sistemul bugetar.

Drepturile de natură salarială ale funcţionarilor publici au fost ulterior reglementate prin mai multe acte normative, cum ar fi: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcţionarilor publici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 228/2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 243/2004, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, aprobată prin Legea nr. 9/2005, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare etc.

De asemenea, au fost adoptate o serie de ordonanţe ale Guvernului referitoare la creşteri salariale pentru funcţionarii publici din diverse domenii de activitate.

Începând cu anul 2005, salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 23 noiembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 18 aprilie 2005.

Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, adoptarea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici a avut în vedere crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici, crearea unei ierarhizări a sistemului de salarizare pe categorii, clase, grade profesionale şi salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanţa şi complexitatea atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute în fişa postului.

Sistemul de salarizare cuprindea salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi.

Salariile de bază au fost stabilite în funcţie de nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice şi în raport cu categoria şi, după caz, cu gradul profesional al funcţiei publice, precum şi în raport cu nivelul la care se presta activitatea, respectiv la nivel central sau local, pentru fiecare grad profesional al funcţiei publice de execuţie existând 3 trepte de salarizare.

Funcţionarii publici beneficiau de: indemnizaţii de conducere, salarii de merit, spor de vechime în muncă, spor pentru activitatea desfăşurată în timpul nopţii, spor pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru, spor pentru titlul ştiinţific de doctor, dacă îşi desfăşurau activitatea în domeniul pentru care aveau titlul ştiinţific respectiv, premii lunare şi un premiu anual, stimulente pentru activitatea de confiscare, valorificare de bunuri şi încasarea de penalităţi, un concediu de odihnă plătit în raport cu vechimea în muncă, concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite, indemnizaţii de delegare şi detaşare, indemnizaţii de instalare, concedii de studii etc. Totodată, unii funcţionari publici beneficiau de un spor de confidenţialitate pentru activitatea prestată în cadrul unor anumite instituţii ale administraţiei publice centrale.

Potrivit art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, funcţionarii publici beneficiau de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Aceste dispoziţii au fost preluate de art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie 2006, precum şi de art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 16 iulie 2007.

Începând cu anul 2006, funcţionarii publici au beneficiat, în plus faţă de drepturile salariale prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, de sporuri pentru condiţii vătămătoare şi sporuri pentru condiţii periculoase de muncă, iar cei din cadrul Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă, care participă la selecţia şi recrutarea forţei de muncă pentru lucrul în străinătate, de un spor de până la 5% din salariul de bază.

În ceea ce priveşte salarizarea personalului puterii judecătoreşti, aceasta a fost stabilită iniţial prin Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele judecătoreşti.

Dispoziţii referitoare la salarizarea acestui personal se găseau şi în Legea nr. 56/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 126/2000.

Un nou sistem de salarizare pentru autoritatea judecătorească s-a stabilit prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 339/2001.

Acest act normativ avea mai multe capitole, el reglementând şi salarizarea personalului din laboratoarele de expertiză criminalistică, a personalului Institutului Naţional al Magistraturii, personalului din serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, precum şi a personalului din Direcţia Generală a Penitenciarelor, din unităţile subordonate acesteia, din Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, din Direcţia medicală şi unităţile sanitare subordonate, precum şi a personalului din Ministerul Justiţiei care coordona şi controla aceste instituţii.

Capitolul I al legii avea mai multe secţiuni, una reglementând salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, iar alta salarizarea personalului auxiliar de specialitate şi a altor categorii de personal, drepturile salariale, precum şi alte drepturi comune întregului personal fiind prevăzute în cap. V al actului normativ respectiv.

Începând cu anul 2003, salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor au fost stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea continuând să fie salarizat conform Legii nr. 50/1996 şi Legii nr. 56/1996.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 9 martie 2007, s-au reglementat salarizarea şi alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, ale magistraţilor asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi salarizarea şi unele drepturi ale asistenţilor judiciari.

Potrivit art. 2 din acest act normativ, salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora şi ale magistraţilor asistenţi se stabilesc ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.

Potrivit art. 59 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, stabilirea drepturilor şi îndatoririlor personalului auxiliar se face ţinându-se seama de locul şi rolul acestuia în desfăşurarea activităţii de justiţie, de răspunderea şi complexitatea fiecărei funcţii, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru persoanele care sunt încadrate în instituţiile publice.

De asemenea, conform art. 60 din acelaşi act normativ: "(1) Pentru activitatea desfăşurată personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege."

(2) Abrogat

"(3) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime şi de alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

(4) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcţionarilor publici şi a personalului contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul Ministerului Justiţiei, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri se stabileşte prin lege specială.

(5) Până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispoziţiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin. (4)."

Începând cu anul 2007, salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a fost stabilită prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 19 iulie 2007.

Această ordonanţă reglementează salarizarea şi alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori, grefieri informaticieni, agenţi procedurali, aprozi şi şoferi.

În ceea ce priveşte salarizarea personalului contractual al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea ea este reglementată de actele normative privind sistemul de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar.

Se observă, deci, voinţa legiuitorului de a stabili în cadrul puterii judecătoreşti sisteme de salarizare pe categorii de personal, unul pentru magistraţi şi altul pentru personalul auxiliar de specialitate, funcţionarii publici şi personalul contractual fiind retribuit în baza unor acte normative care se aplică, în general, în toate domeniile de activitate unde este încadrat un astfel de personal.

Totodată, chiar dacă până în prezent nu a fost adoptată o lege a sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici, este evidentă intenţia legiuitorului de a salariza după aceleaşi criterii această categorie de personal, indiferent de autoritatea, instituţia publică sau unitatea bugetară în care îşi desfăşoară activitatea.

Pentru ca sporurile sau alte drepturi salariale să fie specifice unei autorităţi sau instituţii publice, trebuie ca aceste drepturi să fie acordate numai personalului autorităţii respective şi de ele să beneficieze întregul personal.

Drept urmare, actele normative care reglementează salarizarea doar a unei anumite categorii de personal, cum ar fi magistraţii sau personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, nu îndeplinesc cerinţa de a constitui o "legislaţie specifică autorităţii sau instituţiei publice" în care funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea.

Aceste acte normative fiind de strictă interpretare, dispoziţiile lor sunt aplicabile numai categoriei de personal la care se referă şi nu întregului personal, astfel încât, în lipsa unei prevederi exprese, nu pot fi extinse şi la alte categorii de personal din cadrul autorităţii sau instituţiei publice.

Pe de altă parte, marea majoritate a sporurilor şi altor drepturi salariale acordate magistraţilor sau personalului auxiliar de specialitate sunt prevăzute şi de legislaţia care reglementează salarizarea funcţionarilor publici, astfel încât ele nu mai pot fi acordate încă o dată acestei categorii de personal sau în procentele din salariul de bază specificate pentru magistraţi ori personalul auxiliar.

Este de necontestat faptul că atribuţiile, condiţiile de încadrare şi specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor sunt total diferite de cele ale funcţionarilor publici, astfel încât aceştia din urmă nu pot beneficia de aceleaşi sporuri sau drepturi salariale acordate în mod expres de lege numai unei anumite categorii de personal a puterii judecătoreşti.

Ca atare, prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, şi art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, legiuitorul nu a înţeles să completeze salarizarea funcţionarilor publici cu drepturile salariale prevăzute de lege pentru o anumită categorie de personal din sistemul judiciar.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile legale menţionate mai sus se interpretează în sensul că funcţionarii publici din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 40 şi 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, ale art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, se interpretează în sensul că:

Funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 24
din 12 mai 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 894 din 30/12/2008
Dosar nr. 7/2007
Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei referitor la posibilitatea acordării indemnizaţiei lunare de 10% din salariul de bază tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei se interpretează în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres şi limitativ prevăzute de textele menţionate.

SECŢIILE UNITE, examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, referitor la acordarea indemnizaţiei lunare de 10% din salariul de bază tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Astfel, unele instanţe au admis acţiunile formulate de reclamanţi, grefieri din cadrul instanţelor şi parchetelor, şi au stabilit că indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut trebuie acordată tuturor grefierilor din cadrul acestora.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că responsabilităţile pe care le implică activităţile desfăşurate de grefierii beneficiari ai sporului de 10% nu pot fi reţinute ca reprezentând criterii obiective care să explice distincţia salarială între grefieri.

S-a mai apreciat că între grefierii enunţaţi limitativ de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, respectiv de art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, şi ceilalţi grefieri din cadrul instanţelor şi parchetelor a fost creată o diferenţă de tratament juridic evident discriminatorie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins cererile grefierilor privind plata indemnizaţiei lunare în cuantum de 10% din salariul brut, considerând că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 şi ale art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 sunt aplicabile numai categoriilor de grefieri prevăzute de textele de lege menţionate.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Din punct de vedere juridic, prestarea muncii şi salarizarea ei sunt obligaţii principale ce rezultă pentru salariat şi, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului individual de muncă sau din existenţa raportului de serviciu.

Reglementările legale stabilesc principiul conform căruia pentru munca prestată fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului respectiv.

Prin Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95 (1949) privind protecţia salariului, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973, s-a stabilit că, în sensul acestei convenţii, termenul salariu înseamnă, oricare i-ar fi denumirea sau modul de calcul, remunerarea sau câştigurile susceptibile de a fi evaluate în bani şi stabilite prin acordul părţilor sau de către legislaţia naţională, pe care angajatorul le datorează unui salariat în baza unui contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate.

Potrivit art. 155 din Codul muncii şi art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri la salariul de bază.

Salariul de bază constituie elementul principal al salariului şi se stabileşte pentru fiecare salariat în raport cu următorii factori: calificarea, importanţa, complexitatea atribuţiilor de serviciu, pregătirea şi competenţa profesională etc.

Sporul la salariul de bază reprezintă un element accesoriu şi variabil al salariului, care se acordă în funcţie de condiţiile în care se prestează munca, numai dacă sunt întrunite următoarele cerinţe:

- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;

- salariatul să lucreze efectiv în condiţiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Indemnizaţiile constituie sume plătite anumitor salariaţi peste salariul de bază, în funcţie de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti s-a stabilit un sistem unic de salarizare a magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate din instanţele judecătoreşti şi parchete, ţinându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiţiei de putere în stat, de pregătirea şi competenţa profesională, precum şi de incompatibilităţile şi interdicţiile pentru magistraţi prevăzute de Constituţie şi de legea pentru organizarea judecătorească.

Potrivit art. 18 din acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la instanţele judecătoreşti şi parchete erau stabilite între limitele minimă-maximă, pe grade sau trepte profesionale, în funcţie de pregătirea profesională, de vechimea în specialitate şi de nivelul instanţei sau al parchetului.

Personalul auxiliar de specialitate beneficia de un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţia auxiliară de specialitate, calculat la salariul de bază, şi de o majorare între 5% şi 10% a aceluiaşi salariu, în raport de nivelul instanţei sau al parchetului, iar conform art. 19 alin. (3), astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, grefierii care participau la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală şi executare civilă, a actelor comisiei pentru cetăţenie, precum şi cei care erau secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiau de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi. De aceeaşi indemnizaţie beneficiau şi conducătorii de carte funciară.

Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin art. 30 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 247/2007, care, începând cu data intrării sale în vigoare - 3 februarie 2007 -, instituie un sistem unic de salarizare şi de acordare a altor drepturi aplicabil exclusiv acestui personal auxiliar.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficientului de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului.

Totodată, conform art. 3 alin. (8) din acelaşi act normativ, alineat abrogat prin art. I pct. 18 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008: "Grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi falimentului, a actelor de executare penală şi executare civilă beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi."

Cu alte cuvinte, spre deosebire de perioada anterioară, între 3 februarie 2007 şi 15 aprilie 2008 au beneficiat de această indemnizaţie lunară de 10% din salariul de bază un număr mai mic de grefieri, respectiv doar aceia care au participat la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi falimentului şi a actelor de executare penală şi civilă.

Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela al egalităţii de tratament în stabilirea salariului, consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (3) din Codul muncii, cel de-al doilea text fiind introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în concordanţă cu normele Uniunii Europene.

Acest principiu de ordine publică: "la muncă egală sau de valoare egală, salariu egal" exclude orice discriminare în materia stabilirii sau modificării salariilor. Dacă felul muncii este acelaşi, dacă cerinţele şi condiţiile de muncă sunt aceleaşi, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferenţierile de salarizare nu se justifică.

Sunt admisibile diferenţieri de salarii pentru funcţii/posturi similare dacă sunt dimensionate în funcţie de nivelul studiilor, în raport cu importanţa şi complexitatea muncii, cu funcţia/postul/meseria îndeplinit(ă) după cantitatea, calitatea şi valoarea muncii, în raport cu condiţiile de muncă şi în funcţie de vechimea în muncă, îndeosebi în specialitate, diferită.

Şi în sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul aceleiaşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel, fiind posibile însă diferenţieri întemeiate obiectiv şi rezonabil între domenii sau niveluri, fără a fi vorba de existenţa unor discriminări.

În raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, în prezent abrogate, este fără îndoială faptul că au putut beneficia de indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază doar grefierii care participau la efectuarea actelor procedurale menţionate de prevederile legale respective, fără ca salariile acestor grefieri să fie discriminatorii faţă de salariile celorlalţi grefieri.

Aceste dispoziţii legale nu au adus atingere principiului egalităţii de tratament în stabilirea salariilor, întrucât legiuitorul a instituit criterii obiective şi rezonabile pentru determinarea beneficiarilor acestui drept salarial suplimentar, constând în natura activităţii prestate şi în timpul efectiv lucrat în aceste activităţi.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, pentru activitatea desfăşurată personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege.

Totodată, conform art. 38 alin. 2, art. 42 alin. 2 şi art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, repartizarea personalului auxiliar de specialitate pe secţii şi compartimente se stabileşte prin ordin de serviciu al preşedintelui instanţei, în raport cu pregătirea profesională şi cu experienţa fiecăruia.

Stabilirea prin legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a unor sporuri şi indemnizaţii salariale, avându-se în vedere specificul activităţilor prestate, sub aspectul complexităţii şi responsabilităţii atribuţiilor ce sunt aferente funcţiilor deţinute, a fost permisă de legea care reglementează statutul acestei categorii de personal, fără ca din această împrejurare să se poată deduce existenţa unei discriminări.

Nu poate fi ignorat faptul că grefierii care participau la efectuarea actelor prevăzute în art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 şi art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 desfăşurau activităţi administrativ-judiciare ce implicau operaţiuni specifice şi complexe, care necesitau performanţe profesionale superioare ce concurau la creşterea eficienţei activităţii instanţelor judecătoreşti.

Principiul egalităţii de tratament în stabilirea salariilor nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective.

Numai legiuitorul poate stabili dacă şi în ce măsură anumite categorii de salariaţi beneficiază de sporuri şi alte indemnizaţii salariale, singura condiţie fiind aceea ca de aceste majorări de salarii să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice.

Diferenţa de tratament juridic este discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil, de proporţionalitate, între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 şi art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 a fost legitim şi a constat în retribuirea corespunzătoare a personalului auxiliar de specialitate care desfăşura anumite activităţi în cadrul instanţelor de judecată, activităţi ce presupun o complexitate şi responsabilităţi deosebite.

Totodată, mijloacele folosite, constând în acordarea unor indemnizaţii la salariul de bază, s-au bazat pe criterii obiective şi rezonabile şi au fost proporţionale cu acest scop.

Nu se poate vorbi de un tratament preferenţial ori de o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, întrucât situaţiile nu sunt analoage sau comparabile.

În materie de salarizare, existenţa unor situaţii analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calităţii de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general, ci în raport de atribuţiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferenţiate atât din punctul de vedere al funcţiei, cât şi din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidenţă în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru ocuparea unei anumite funcţii, conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu şi complexitatea acestora.

Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situaţii deosebite, nu contravine principiului constituţional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece art. 41 alin. (4) din Constituţia României vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au acelaşi fel al muncii, aceleaşi cerinţe şi condiţii de muncă şi aceleaşi atribuţii de serviciu, nu şi identitatea de tratament juridic.

Ca atare, se justifică nu numai existenţa unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de personal, dar şi necesitatea lui, deoarece respectarea principiului constituţional amintit nu presupune o uniformitate, respectiv o egalitate de tratament juridic aplicat unei categorii de personal, în comparaţie cu alta.

În plus, dacă legiuitorul ar fi înţeles să acorde indemnizaţia aflată în discuţie tuturor grefierilor din cadrul instanţelor judecătoreşti, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate.

În aceste condiţii, prevederile legale aplicabile unei anumite categorii de grefieri nu se puteau extinde şi asupra celorlalţi grefieri, care nu făceau parte din categoriile expres şi limitativ prevăzute de lege, astfel încât indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază s-a putut acorda până la data de 15 aprilie 2008 numai grefierilor menţionaţi la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 şi art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, pentru perioada în care aceste dispoziţii au fost în vigoare.

În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi să se stabilească că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei se interpretează în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres şi limitativ prevăzute de normele mai sus menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi ale art. 3 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei se interpretează în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres şi limitativ prevăzute de normele mai sus menţionate.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 25
din 2 iunie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 03/06/2009
Dosar nr. 8/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţii Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală referitoare la termenul de soluţionare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că termenul prevăzut de art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală are caracter de recomandare, deoarece nu este prevăzută nicio sancţiune în cazul nerespectării sale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la termenul prevăzut în art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală pentru soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că termenul pentru soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive, dispusă în cursul urmăririi penale, are caracter de recomandare, iar ca urmare au judecat recursul şi după expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

S-a argumentat că acest termen este instituit pentru a asigura celeritatea judecării cauzei, ceea ce face necesară soluţionarea recursului până la expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate, dar în cazul nerespectării lui nu este prevăzută nicio sancţiune.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că termenul stabilit pentru soluţionarea unui asemenea recurs este peremptoriu şi, în consecinţă, au judecat totdeauna acest recurs înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale conţine, potrivit reglementării ce i s-a dat în art. 159 din Codul de procedură penală, o succesiune de momente, subliniate prin dispoziţii de detaliu menite să asigure desfăşurarea acestei faze procesuale în cadrul rigorilor privind dreptul la libertate şi la siguranţă, astfel cum acestea sunt formulate prin art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În evidenţierea unuia dintre aceste momente, prin alin. 8 din articolul menţionat s-a prevăzut că "încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă", precizându-se, în continuare, că "recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate".

Din formularea imperativă, inclusă în partea finală a acestui alineat, rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii măsurii arestării preventive, dispusă în cursul urmăririi penale, să fie soluţionat în mod necondiţionat înainte de expirarea duratei arestării preventive luate anterior încheierii atacate.

Această formulare este conformă întregului context de reglementare a procedurii privind prelungirea arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale, în cadrul căreia prin dispoziţiile fiecărui alineat al art. 159 din Codul de procedură penală sunt evidenţiate modalităţile concrete de realizare şi termenele ce trebuie respectate în raport cu succesiunea fiecărui moment, astfel ca întregul ciclu de operaţiuni judiciare inerente să asigure îndeplinirea tuturor actelor necesare în condiţiile de maximă rapiditate impuse de stricta limitare în timp a unei asemenea măsuri privative.

În acest sens, este de observat că, în ansamblul lor, prevederile art. 159 din Codul de procedură penală se referă la termene de scurtă durată, în aşa fel încât nerespectarea oricăruia dintre ele ar determina situarea procedurii prelungirii arestării preventive în afara cadrului legal, ceea ce ar fi inadmisibil.

De altfel, prevederii alin. 10 al art. 159 din Codul de procedură penală, în sensul că "dispoziţiile art. 1403 alin. 3-7 şi 9 se aplică în mod corespunzător la judecarea recursului", nu i se poate da altă semnificaţie decât aceea că voinţa legiuitorului a fost ca însăşi procedura soluţionării recursului împotriva încheierii referitoare la prelungirea arestării preventive, dispusă în cursul urmăririi penale, să se desfăşoare în totalitatea ei în condiţii de asigurare integrală a cerinţelor de legalitate, specifice acestei căi de atac, fără a se face vreo derogare cu privire la termenele stabilite.

Aşadar, în raport cu considerentele învederate, se impune să se considere că sintagma "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate", cuprinsă în partea finală a art. 159 alin. 8 din Codul de procedură penală, are caracter imperativ şi nu de recomandare, astfel că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat totdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul concluziilor la care s-a ajuns prin considerentele ce precedă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

1. sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate" are caracter imperativ, şi nu de recomandare;

2. recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
p. Prim-magistrat-asistent
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 26
din 2 iunie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 423 din 22/06/2009

Dosar nr. 9/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema dacă, în cazul admiterii plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, menţiunile la care se face referire în teza finală a acestui text de lege trebuie făcute numai în considerentele hotărârii sau şi în dispozitivul acesteia.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul soluţiei de admitere a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, cu trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii ori redeschiderii urmăririi penale, trebuie să se menţioneze atât în considerente, cât şi în dispozitivul hotărârii faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la partea din hotărâre unde trebuie să se menţioneze faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin ce anume mijloace de probă, în cazul admiterii plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe au considerat că, într-o asemenea situaţie, menţiunile prevăzute în art. 2781 pct. 8 lit. b) teza finală din Codul de procedură penală trebuie făcute atât în considerentele hotărârii judecătoreşti, cât şi în dispozitivul acesteia.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, atât timp cât în textul de lege menţionat nu se face menţiune în sensul că trebuie arătate în dispozitivul hotărârii faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate de procuror şi mijloacele de probă prin care urmează să fie constatate, cerinţa ca acestea să fie indicate de judecător este îndeplinită prin arătarea lor în considerentele acelei hotărâri.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, reglementând instituţia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, legiuitorul a indicat, în cuprinsul art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, soluţiile pe care le pronunţă judecătorul în astfel de situaţii.

Una dintre soluţiile la care se referă alineatul menţionat este şi aceea menţionată la lit. b) din cuprinsul său, unde se prevede că judecătorul "admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz", precizându-se, în continuare, că "judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă".

Prin această formulare, pe care o conţine partea finală din reglementarea de la art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, nu este prevăzută aşadar decât cerinţa ca judecătorul să indice "faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă", fără să se precizeze în ce parte a hotărârii să fie menţionate.

Aşa fiind şi cum reglementarea acestei cerinţe imperative este precedată de prevederea, în aceeaşi frază, a obligaţiei judecătorului "să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului", exprimare care nu se poate referi decât la partea din hotărâre care cuprinde considerentele, se impune să se constate că prin formularea de ansamblu a acelei obligaţii nu s-a urmărit decât să se asigure unei asemenea hotărâri un conţinut îndeajuns de explicit, lipsit de echivoc.

Or, acest caracter explicit nu poate fi realizat pentru o hotărâre judecătorească decât prin considerente suficiente şi de natură a demonstra justeţea soluţiei, care ar fi cu greu posibil să-şi găsească suficient spaţiu într-o exprimare specifică unui dispozitiv care, pe lângă formularea sa restrâns imperativă, de sinteză, ar fi lipsit de dezvoltarea ulterioară, elaborată, a raţionamentelor ce au impus trimiterea cauzei procurorului.

De aceea, în lipsa unei reglementări cu caracter normativ, prin care să fie instituită obligativitatea precizării, în dispozitivul sentinţei de trimitere a cauzei la procuror, a menţiunilor la care se face referire în partea finală a art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, nu se poate considera că formularea cu caracter general din acest text de lege a obligaţiei judecătorului "să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă", nu ar fi respectată în cazul când toate acele elemente ar reieşi în suficientă măsură din considerentele sentinţei.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul soluţiei de admitere a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, menţiunile privind faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă trebuie indicate numai în considerentele hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul soluţiei de admitere a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, menţiunile privind faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă se vor indica numai în considerentele hotărârii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
p. Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 27
din 2 iunie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 423 din 22/06/2009

Dosar nr. 10/2008

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la soluţia ce trebuie dată de instanţă în cazul când persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate îşi retrage plângerea formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, cât şi dacă această soluţie este supusă căii de atac a recursului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cazul în care persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate îşi retrage plângerea formulată în baza art. 2781 din Codul de procedură penală, instanţa urmează să ia act de această manifestare de voinţă, iar hotărârea pronunţată are caracter definitiv.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cauzelor ce au ca obiect plângeri formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, atunci când partea vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate îşi retrage plângerea, precum şi cu privire la caracterul hotărârii prin care se ia act de această manifestare de voinţă.

Astfel, unele instanţe judecătoreşti au examinat asemenea plângeri pe fond, refuzând să ia act de retragerea acestora, şi au considerat, totodată, că hotărârile pronunţate sunt supuse căii de atac a recursului.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că dispoziţiile art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală nu prevăd posibilitatea retragerii plângerii formulate de partea vătămată împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului, considerând că este necesară examinarea acesteia din oficiu, sub toate aspectele, precum şi că împotriva hotărârii pronunţate poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Au fost şi instanţe care au considerat că instanţa sesizată trebuie să ia act de o atare manifestare de voinţă, exprimată în mod liber de către persoana vătămată şi de cea ale cărei interese legitime au fost vătămate, precum şi că hotărârea dată în această privinţă este supusă recursului.

În fine, alte instanţe au luat act de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate şi de aceea a persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate, apreciind totodată că hotărârea prin care s-a dat curs acestei manifestări are caracter definitiv.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, se prevede că, "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".

Aşa cum reiese din acest text de lege, voinţa legiuitorului este aceea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta să se poată adresa cu plângere instanţei, plângerea având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

În concepţia legiuitorului, poate face deci o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală a procurorului.

Pe de altă parte, pentru îndeplinirea finalităţii menţionate, instanţa chemată să judece plângerea are competenţa funcţională de a verifica întreaga activitate procesuală desfăşurată de procuror, pentru a avea posibilitatea de a decide dacă rezoluţia sau ordonanţa atacată trebuie să fie menţinute sau, dimpotrivă, desfiinţate ca nelegale în drept sau netemeinice în fapt.

Chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în mod expres în conţinutul dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, printre soluţiile care se pronunţă cu ocazia judecării plângerii şi pe aceea a posibilităţii părţilor de a renunţa la plângerea formulată, aceasta nu înseamnă ca o asemenea situaţie, nereglementată în mod expres, să nu îşi găsească rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a înţeles să îl dea, prin exprimarea liberă a voinţei sale.

De altfel, având de dezlegat aceeaşi chestiune de drept în cazul retragerii cererilor de revizuire, de contestaţie în anulare şi de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat primordialitatea principiului disponibilităţii prin Decizia nr. XXXIV din 6 noiembrie 2006.

În acest sens, este de observat că, în conformitate cu art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă", iar "renunţarea la judecată se constată prin încheiere fără drept de apel".

Pe de altă parte, este evident că, datorită naturii sale juridice şi efectelor ce le are, plângerea formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală are caracterul vădit al unei căi de atac similare apelului ori recursului.

Or, prin interpretarea analogică a dispoziţiilor art. 368 şi art. 3854 alin. 2 din Codul de procedură penală, care conferă părţilor dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată, rezultă fără echivoc că nu a mai fost necesar ca legiuitorul să insereze expres în textul art. 2781 din Codul de procedură penală posibilitatea de a se renunţa la plângerea formulată, mai ales că prin art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aplicabil şi în materie penală potrivit art. 721 din acelaşi cod, este instituit principiul că partea care adresează instanţei o cerere poate să renunţe oricând la judecarea ei.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu soluţionarea plângerii formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, în cazul retragerii acesteia de către persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate, va lua act de o atare manifestare de voinţă, iar hotărârea pronunţată nu este supusă niciunei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1. Stabilesc că instanţa învestită cu soluţionarea plângerii formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, în cazul retragerii acesteia de către persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate, urmează să ia act de această manifestare de voinţă.

2. Hotărârea astfel pronunţată nu este supusă niciunei căi de atac.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
p. Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 28
din 2 iunie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 423 din 22/06/2009

Dosar nr. 11/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, după abrogarea pct. 171 prin Legea nr. 356/2006, în cazul soluţionării recursului (ca o a doua cale ordinară de atac) declarat cu privire la latura civilă a cauzei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, după abrogarea pct. 171 din cadrul art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă, împotriva deciziilor pronunţate în apel, se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 3859 din Codul de procedură penală după abrogarea pct. 171 din alin. 1 al acestui articol prin Legea nr. 356/2006, referitor la cazurile de casare în recurs cu privire la latura civilă a procesului.

Astfel, unele instanţe au considerat că, atunci când recursul vizează doar modul de rezolvare a laturii civile a cauzei penale, calea de atac trebuie respinsă ca inadmisibilă, deoarece motivul invocat nu se mai regăseşte în prevederile art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În fine, alte instanţe au considerat că recursurile trebuie soluţionate pe fond chiar şi după abrogarea pct. 171 din alin. 1 al art. 3859 din Codul de procedură penală, în temeiul alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în urma abrogării pct. 171 din alin. 1 al art. 3859 din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârea contrară legii sau prin care s-a făcut o greşită aplicare a legii era supusă casării, a avut loc o restrângere a cazurilor de casare ce se pot invoca în recurs, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

Această restrângere a cazurilor de casare nu poate justifica însă aprecierea că recursurile formulate numai cu privire la latura civilă ar fi devenit inadmisibile datorită abrogării dispoziţiei prin care era reglementat un motiv esenţial într-o atare cale de atac pentru această latură a procesului.

Dacă legiuitorul ar fi voit să înlăture posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor pronunţate în apel cu privire la latura civilă, nu ar fi menţinut reglementarea de la alin. 2 al art. 3859 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se precizează următoarele: "Cazurile de casare prevăzute în alin. 1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei".

Or, această reglementare, lipsită de echivoc, exclude posibilitatea de a se aprecia că înlăturarea unui motiv de casare, prin art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, ar avea drept consecinţă atribuirea caracterului de "inadmisibil" recursului îndreptat numai împotriva laturii civile a cauzei.

De aceea, atât timp cât prin art. 3859 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că, în ansamblul lor, cazurile de casare prevăzute în alin. 1 din acest articol pot fi invocate şi în latura civilă a cauzei, nu ar fi posibil ca, pe calea unei interpretări judecătoreşti excesive, să se considere că înlăturarea cazului de casare reglementat la pct. 171 din alin. 1 al acelui articol ar echivala cu desfiinţarea recursului asupra unei laturi importante a procesului pe motiv că lipsa acelui caz de casare ar duce la ineficienţa căii de atac.

Este adevărat că motivele de casare ce se pot invoca în baza temeiurilor enumerate în cuprinsul alin. 1 al art. 3859 din Codul de procedură penală se referă, în esenţa lor, la aspecte privind latura penală a procesului, dar unele dintre aceste temeiuri, cum sunt cele menţionate la pct. 9, 10, 12, 16, 17 şi 18 din alineatul respectiv, sunt susceptibile de a prezenta relevanţă vădită în ceea ce priveşte interesele de fond ale părţii civile, iar altele vizează aspecte procedurale de natură a garanta drepturile sale legitime.

De altfel, în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dispoziţiile acestui cod se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice, trebuie observat că, în măsura în care motivele de nelegalitate specifice procesului civil, menţionate în art. 304 din acel cod, nu sunt potrivnice sau nu se suprapun celor prevăzute în art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, ar putea fi luate în considerare, în mod conjugat cu cele indicate în acest din urmă text de lege, ca temeiuri ale criteriilor susceptibile a fi invocate împotriva modului de soluţionare a laturii civile.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, după abrogarea pct. 171 de la alin. 1 al art. 3859 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă, împotriva deciziilor pronunţate în apel, se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 2 din Codul de procedură penală, cazurile de casare urmând a fi analizate, în concret, în funcţie de modul de rezolvare a laturii civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 3859 din Codul de procedură penală, după abrogarea pct. 171 prin Legea nr. 356/2006, stabilesc următoarele:

Judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă împotriva deciziilor pronunţate în apel se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 2 din Codul de procedură penală, cazurile de casare urmând a fi analizate în concret, în funcţie de modul de rezolvare a laturii civile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
p. Prim-magistrat-asistent,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 29
din 2 iunie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 230 din 08/04/2009

Dosar nr. 12/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea în cadrul procesului penal a acţiunii civile exercitate de proprietarul autoturismului avariat de către inculpatul trimis în judecată numai pentru infracţiunea de conducere fără permis.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în asemenea cazuri, acţiunea civilă nu este admisibilă în faţa instanţei penale, deoarece infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere este o infracţiune de pericol, iar nu de prejudiciu cu efecte complexe.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal de către proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat de către inculpatul trimis în judecată numai pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de situaţii acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale, deoarece ambele acţiuni au la bază aceeaşi faptă penală a inculpatului care, neposedând permis de conducere, a produs accidentul urmat de avarierea autoturismului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că acţiunea civilă nu este admisibilă în faţa instanţei penale, deoarece infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere este o infracţiune de pericol, iar nu de prejudiciu cu efecte complexe.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Aşa cum s-a statuat prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 14 martie 1968, atunci când persoana care, conducând pe drumurile publice un autovehicul, fără a avea permis de conducere, săvârşeşte şi alte acte comisive sau omisive, producând pagube materiale prin degradarea sau distrugerea bunurilor din culpă, poate fi obligată de către instanţa penală la plata despăgubirilor civile pentru repararea daunelor numai dacă acele fapte, distincte de infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere, cad sub prevederile legii penale şi făptuitorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea lor.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. I din 23 februarie 2004, dată în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că instanţa penală sesizată cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse sau deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte.

S-a considerat că această interpretare este conformă prevederilor art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 998 şi 999 din Codul civil, din care rezultă că legiuitorul nu a urmărit să limiteze posibilitatea persoanei vătămate, constituită ca parte civilă, de a obţine în cadrul procesului penal o justă şi integrală reparare a pagubei.

În acest context, imperativul bunei administrări a justiţiei şi dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, în condiţiile în care atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă se referă la aceeaşi faptă, impun ca instanţa învestită să hotărască asupra temeiniciei acuzaţiei penale să se pronunţe şi cu privire la obligaţiile cu caracter civil ce decurg din fapta respectivă.

Dar, aşa cum s-a stabilit de Secţiile Unite prin Decizia nr. I din 23 februarie 2004, acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale numai atunci când fapta de conducere culpabilă pe drumurile publice întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de rezultat, ce a generat efecte complexe, determinând prejudicii multiple, cum ar fi în cazul producerii decesului victimei sau al vătămării integrităţii sale corporale.

Când însă acţiunea penală priveşte infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere [prevăzută la art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006], nu mai există temei pentru exercitarea acţiunii civile alături de cea penală.

Din moment ce, în raport cu prevederile art. 14 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă ce poate fi alăturată celei penale are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, răspundere care, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, nu poate fi antrenată decât dacă fapta a cauzat altuia prejudiciu, se impune ca numai o atare faptă să poată constitui temei pentru alăturarea acţiunii civile celei penale.

Or, câtă vreme sesizarea instanţei penale este făcută doar cu judecarea infracţiunii de conducere pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere, infracţiune care prin natura ei nu este generatoare de prejudiciu, persoana vătămată prin efectele altor acte ale inculpatului, comise cu aceeaşi ocazie, nu este îndreptăţită să se constituie parte civilă în cauza respectivă şi să alăture acţiunea sa civilă celei penale.

A considera altfel ar însemna să se admită posibilitatea exercitării şi alăturării oricărei acţiuni civile la acţiunea penală, fără să decurgă din aceasta, ceea ce ar fi contrar principiilor ce guvernează procesul penal.

Într-adevăr, trebuie observat sub acest aspect că infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a avea permis de conducere nu este cauzatoare de pagube materiale prin ea însăşi, întrucât, pentru producerea acestora, cel care conduce autovehiculul trebuie să mai săvârşească cel puţin un act comisiv sau omisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului.

De aceea, într-o astfel de situaţie, în care conducătorul auto a săvârşit şi un act comisiv sau omisiv generator de daune, cererea de despăgubiri nu poate fi admisă de instanţa penală dacă fapta prin care au fost produse pagubele nu este incriminată de legea penală.

Aşa fiind, instanţa penală sesizată cu judecarea infracţiunii prevăzute de art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006, nu poate acorda despăgubirile civile ce derivă dintr-un alt act, distinct de cele incriminate prin textul menţionat.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006, se interpretează în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii penale, în cazul infracţiunii de conducere pe drumurile publice de către o persoană fără a poseda permis de conducere, nu va soluţiona şi acţiunea civilă exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în timpul săvârşirii infracţiunii rutiere.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 49/2006, stabilesc că:

Instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a poseda permis de conducere nu va soluţiona şi acţiunea civilă exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în timpul săvârşirii infracţiunii rutiere.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 30
din 2 iunie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 230 din 08/04/2009

Dosar nr. 13/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind aplicarea dispoziţiilor art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, referitor la emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia pentru a se stabili că emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării, nefiind o procedură jurisdicţională, nu necesită să fie dispusă prin încheiere, iar în cazul în care totuşi s-a pronunţat o astfel de încheiere, împotriva acesteia nu există cale de atac.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar referitor la emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării.

Astfel, unele instanţe au considerat că asupra propunerii procurorului de a emite mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării instanţa se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică sau în camera de consiliu, cu sau fără participarea procurorului ori a apărătorului persoanei căutate, fără a admite însă existenţa vreunei căi de atac.

Alte instanţe, în aceeaşi materie, s-au pronunţat în camera de consiliu, cu sau fără participarea procurorului, cu sau fără participarea apărătorului persoanei căutate, printr-o încheiere, cu menţiunea că aceasta este supusă căii de atac a recursului, fie "în 24 de ore de la pronunţare pentru procuror", fie "în termen de 24 de ore de la pronunţare" sau doar cu menţiunea imprecisă "cu recurs".

În fine, alte instanţe au apreciat că, dimpotrivă, recursul exercitat împotriva acestor încheieri este inadmisibil, deoarece nici legea specială (art. 661 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006), şi nici normele generale de drept penal nu prevăd o procedură jurisdicţională în această materie.

Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile aplicabile, se constată următoarele:

Prin art. 661 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se prevede că "în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canale specifice".

În continuare, prin alin. (2), (3) şi (4) ale aceluiaşi articol se mai prevede că "mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor", că "mandatul de urmărire internaţională poate conţine şi cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în condiţiile prevăzute la art. 68", precum şi că "semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării".

Pe de altă parte, activitatea procesuală şi procedurală de punere în executare a privării de libertate, ca măsură preventivă sau privativă, a învinuitului, inculpatului sau condamnatului care se află pe teritoriul României este reglementată prin norme de drept pozitiv ce aparţin atât procedurii penale, cât şi unor legi speciale (Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi altele).

Dar mandatul de arestare preventivă sau cel de executare a pedepsei închisorii, prin care judecătorul delegat ordonă şi împuterniceşte organele de poliţie şi Administraţia Penitenciarelor să caute pe teritoriul naţional şi să încarcereze persoana menţionată, devine inoperant în cazul în care aceasta a părăsit România.

Caracterul executoriu al încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă şi al hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii impune ca acestea să fie puse în aplicare şi în afara ţării, în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi europene privind cooperarea internaţională în materie penală.

În acest sens, în situaţia în care nu se cunoaşte statul străin pe teritoriul căruia se află persoana căutată, procurorul, la sesizarea organelor de poliţie, va propune aceleiaşi instanţe care a dispus luarea măsurii arestării preventive sau condamnarea la pedeapsa închisorii să emită un alt mandat, respectiv de urmărire internaţională în vederea extrădării.

Or, emiterea mandatului de urmărire internaţională are o reglementare strictă, cu caracter special şi imperativ, prevăzută în dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

Este de observat, în acest sens, că mandatul astfel emis are semnificaţia juridică a unei "decizii judiciare", ca şi mandatul european de arestare, şi reprezintă "autorizarea" prin care magistratul român împuterniceşte Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională pentru a-l localiza în teritoriul statelor străine pe cel căutat de autorităţile româneşti în vederea ducerii la îndeplinire a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă.

Ca urmare, mandatul emis în acest context constituie actul procedural prin care este continuată executarea hotărârilor (încheieri şi hotărâri definitive) pronunţate de instanţele judecătoreşti şi în afara teritoriului naţional de către alţi subiecţi oficiali.

Rezultă deci că legiuitorul, reglementând prin lege specială posibilitatea emiterii mandatului de urmărire internaţională, abilitează judecătorul cu dreptul de dispoziţie, în sensul ca, după verificarea condiţiilor şi competenţelor legale, să poată emite sau să refuze acest act specific în cadrul cooperării judiciare internaţionale, ceea ce face inutilă şi inoportună reluarea unei alte proceduri jurisdicţionale atât timp cât dispoziţia de arestare a parcurs etapele în care s-a asigurat dreptul la apărare şi la exercitarea căilor de atac.

Aşa fiind, în raport cu caracterul special al acestei proceduri de emitere a mandatului de urmărire internaţională, nu se poate considera că emiterea acestuia ar trebui dispusă în cadrul unei judecăţi prealabile finalizate prin încheiere, cu sau fără participarea procurorului şi a apărătorului persoanei căutate, cu eventuala recunoaştere a posibilităţii recurării acesteia, pentru că ar însemna să se adauge la lege, ceea ce nu este admisibil.

În aceste condiţii, procedura emiterii mandatului de urmărire internaţională prevăzută de art. 661 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, nu poate fi considerată decât o procedură administrativ-jurisdicţională.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 661 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se interpretează în sensul că emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE in numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 661 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, se interpretează în sensul că:

Emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.