"nimeni nu e mai presus de lege"

- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 31
din 2 iunie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 204 din 31/03/2009
Dosar nr. 14/2008
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. 3 şi art. 485 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală referitoare la caracterul şedinţei de judecată în cazul în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit ulterior major.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cazul în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit ulterior major, şedinţa de judecată este nepublică.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. 3 şi art. 485 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală privind caracterul şedinţei de judecată în cazul în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit ulterior major.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că într-o atare situaţie şedinţa de judecată este publică.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în cazul inculpatului, minor la data săvârşirii faptei, devenit ulterior major şedinţa de judecată este nepublică, indiferent de data când a intervenit majoratul.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Procedura aplicabilă în cazurile cu infractori minori este reglementată în cap. II din titlul IV al Părţii speciale din Codul de procedură penală.

Este adevărat că prin art. 290 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că "şedinţa de judecată este publică", interzicându-se minorilor sub 16 ani să asiste la o atare şedinţă.

Dar de la acest principiu general legiuitorul, având în vedere situaţia specială a minorului, disponibilitatea sa psihofizică aparte, caracterul şi personalitatea acestuia, aflate într-un continuu proces de formare şi modelare, a instituit pentru minorii infractori o procedură specială.

În acest sens, prin art. 485 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că "şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe", iar la alin. 2 din acelaşi articol se mai prevede că "şedinţa nu este publică", precizându-se, în continuare, că "la desfăşurarea şedinţei pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei".

Din aceste prevederi reiese astfel în mod vădit că nepublicitatea şedinţei este aplicabilă pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în ipoteza în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit ulterior major.

Pe de altă parte, în art. 483 alin. 3 din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, se prevede imperativ că "inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori", spre deosebire de reglementarea anterioară, când prin acest text de lege se prevedea că "inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani".

Aşa fiind, în urma modificării aduse dispoziţiilor art. 483 alin. 3 din Codul de procedură penală, legiuitorul a inclus în sfera aplicabilităţii "dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori" totalitatea actelor şi formelor procesuale cu caracter derogatoriu de la procedura de drept comun, inclusiv cele referitoare la judecată.

Prin urmare, rezultă că inculpatului minor la data săvârşirii faptei, care ulterior a devenit major, i se aplică dispoziţiile privind procedura specială cuprinsă în cap. II din titlul IV al Părţii speciale din Codul de procedură penală, inclusiv cele referitoare la faza cercetării judecătoreşti (compunerea completului de judecători anume desemnaţi; judecarea în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când se sustrage de la judecare; citarea la judecarea cauzei, în afară de părţi, a Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor minori, precum şi a părinţilor; caracterul nepublic al şedinţei de judecată).

Aşadar, singura condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a fi incidente aceste prevederi o reprezintă minoritatea inculpatului la data săvârşirii faptei, nemaiavând relevanţă vârsta dobândită până la momentele procesuale ale cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 483 alin. 3 raportat la art. 485 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, în cazurile în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit ulterior major, indiferent de momentul intervenirii majoratului, judecata trebuie să aibă loc în şedinţă nepublică.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 483 alin. 3 raportat la art. 485 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, în cazul în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit major, indiferent de momentul intervenirii majoratului, judecata va avea loc în şedinţă nepublică.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 32
din 9 iunie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 830 din 10/12/2008
Dosar nr. 75/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit, la data de 12 mai 2008, în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a acestor litigii şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

În vederea deliberării a fost amânată pronunţarea deciziei pentru astăzi, 9 iunie 2008, când

SECŢIILE UNITE, examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

I. Astfel, unele instanţe au considerat că aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile în bani, iar formularea în petitului accesoriu privind repunerea în situaţia anterioară determină incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală", fără a avea nicio relevanţă sub aspectul competenţei şi al căilor de atac.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că în mod cert acţiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter patrimonial, evaluabil în bani.

S-a apreciat că acelaşi caracter îl au şi acţiunile în rezilierea sau rezoluţiunea contractelor, deoarece pe această cale se urmăreşte aplicarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi a unei sancţiuni civile, nesusceptibilă de evaluare patrimonială.

S-a mai relevat că şi cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani, deoarece pe această cale se tinde la desfiinţarea actelor pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate.

II. Alte instanţe au apreciat că aceste litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu consecinţa stabilirii competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea obiectului litigiului.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a litigiilor civile şi comerciale şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.

S-a motivat că la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.

Ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.

Aceste din urmă instanţe au aplicat corect prevederile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

În art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005
, se prevede că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competenţa materială, ca primă instanţă, a tribunalului intră procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Pentru determinarea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti, competenţa după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul foloseşte mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.

Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază şi alte criterii subsidiare: importanţa interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părţilor şi urgenţa.

Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură civilă rezultă că legiuitorul le include în competenţa în prima instanţă a judecătoriilor, în materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.

Acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.

Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepţii de la această regulă, şi anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Spre deosebire de reglementarea actuală, în redactarea iniţială a textului în forma avută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă se prevedea că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la 200 milioane ROL inclusiv, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, în reglementarea în vigoare, începând cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotărârilor judecătoreşti care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.

Aceasta exprimă voinţa legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile patrimoniale considerate de o importanţă valorică mai redusă, în scopul asigurării celerităţii de soluţionare a acestora.

Totodată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acţiunile în realizare având ca obiect obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumită valoare, şi de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului, acţiuni în constituire sau de transformare, acţiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiţie impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.

Atât acţiunea civilă, cât şi acţiunea comercială pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei asemenea despăgubiri.

Cu toate că în unele reglementări legale noţiunile de "acţiune civilă (comercială)" şi "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.

Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască.

Cererea este actul de învestire a instanţei, nu acţiunea însăşi, asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să decidă.

Acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a reclamantului.

Potrivit cu natura şi obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acţiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanţă), acţiuni reale (când dreptul a cărui protecţie se urmăreşte este unul real) şi acţiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal şi unul real), acţiuni extrapatrimoniale şi acţiuni patrimoniale, acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare, acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.

Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general există două categorii de asemenea acţiuni: acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale, şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cele în anularea/constatarea nulităţii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.

Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.

Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

În aceste condiţii trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială sau căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.

În cazul acţiunii în nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conţinut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desfiinţare se urmăreşte.

Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locaţiune, donaţie etc., contracte ce au dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială.

A susţine că acţiunea în desfiinţarea unui act juridic producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.

Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc.

Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior.

A susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale.

Caracterul patrimonial al acţiunii subzistă indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară [consecinţe sunt sub aspectul timbrării, întrucât, potrivit art. 3 lit. a1) din Legea nr. 146/1997, o asemenea cerere se timbrează în mod separat conform art. 2 alin. 1 din aceeaşi lege].

Argumentul potrivit căruia numai atunci când se cere şi restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o acţiune patrimonială este greşit, întrucât dreptul de valorificat rămâne acelaşi, consecinţe fiind doar sub aspectul executării hotărârii.

Faptul că o hotărâre judecătorească nu constituie în acelaşi timp şi titlu executoriu nu are influenţă asupra naturii dreptului pe care l-a tranşat. O acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru faptul că hotărârea ce se va pronunţa nu este şi executorie.

Cererea de chemare în judecată prin care se solicită pronunţarea anulării unui act juridic sau constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act, fără a se cere şi restituirea prestaţiilor efectuate de părţi, este o cerere patrimonială atunci când tinde la desfiinţarea unui act juridic ale cărui efecte (drepturi şi obligaţii) au avut caracter patrimonial.

Pentru aceleaşi argumente constituie o cerere patrimonială şi acţiunea prin care se urmăreşte lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate - rezoluţiunea/rezilierea -, cu menţiunea că cererea promovată de către vânzător este calificată de art. 1368 din Codul civil drept acţiune reală, cu toate consecinţele ce rezultă de aici, inclusiv competenţa teritorială exclusivă (excepţională) a instanţei de judecată.

Atât în dreptul substanţial, cât şi în cel procedural comercial se aplică legea comercială, iar în lipsa unei reglementări speciale comerciale se aplică Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă (art. 1 din Codul comercial şi art. 721 din Codul de procedură civilă).

Dispoziţiile privind soluţionarea litigiilor în materie comercială sunt cuprinse în art. 7201-72010 din Codul de procedură civilă şi ele privesc numai soluţionarea litigiilor, respectiv judecata, competenţa materială de primă instanţă fiind determinată de criterii comune cu cele pentru determinarea competenţei materiale în procesele civile.

Cauzele de validitate ale convenţiilor civile şi comerciale şi sancţiunea nerespectării lor, ca şi sancţiunile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor civile şi comerciale au, de asemenea, o reglementare comună. Codul comercial nu are o reglementare separată a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decât cea prevăzută de Codul civil, iar sancţiunile pentru nerespectarea lor sunt comune celor două materii, civilă şi comercială.

Nu există o reglementare diferită nici a sancţiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a convenţiilor, alta decât cea prevăzută în Codul civil.

Legile comerciale recente nu conţin nici ele o altă reglementare a respectivelor instituţii, iar în ceea ce priveşte mijlocul procedural pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, şi el este comun materiei civile şi comerciale, şi anume dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă.

Totodată, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie comercială sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile pronunţate în cauzele civile.

În aceste condiţii, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile şi comerciale.

Faptul că există acţiuni şi cereri specifice materiei comerciale nu poate să conducă la o altă concluzie, întrucât şi aceste acţiuni sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.

Pe de altă parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, şi nu dreptului procesual civil.

De aceea nu se poate face apel la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii de clasificare a acţiunilor cu consecinţe asupra competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti şi a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceste instanţe.

Actul normativ menţionat conţine o reglementare specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cărei consecinţe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiţia de formă a timbrării.

Obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligaţie fiscală şi este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiţie.

Între beneficiarul serviciului public al justiţiei şi instanţa de judecată se stabileşte un raport de drept financiar, caracterizat prin relaţia de subordonare a părţilor.

Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanţa de judecată, separat şi distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă şi care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în măsura în care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.

În mod impropriu, printre acţiunile şi cererile neevaluabile în bani ce se taxează cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede şi acţiuni şi cereri cărora nu li se poate nega însă, sub nicio formă, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reducţiune a liberalităţilor, acţiunile de partaj.

Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acţiuni neevaluabile şi evaluabile în bani are la bază raţiuni fiscale şi nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecăţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor şi cererilor în materie civilă şi comercială la care se referă art. 2 din Codul de procedură civilă pentru delimitarea competenţei materiale de primă instanţă.

Aşadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale după valoare şi, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 33
din 9 iunie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009
Dosar nr. 60/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 4 octombrie 2007, şi prin precizările şi completările transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Încheierii din data de 19 decembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens se precizează:

I. Unele instanţe de judecată au considerat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege, şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia arată că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.

S-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.

II. Alte instanţe, dimpotrivă, au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Instanţele care au procedat în această modalitate au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 din Codul civil, dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului.

Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.

În acest sens, s-a reţinut că, deşi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.

În ceea ce priveşte art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, ca act juridic, valabilitate analizată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 948 din Codul civil.

Redactarea acestui text nu justifică însă extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării.

Totodată, instanţele de judecată au reţinut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul acţiunii în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

În acest sens, s-au avut în vedere principiile de interpretare ale Curţii Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.

Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.

În evaluarea proporţionalităţii, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii acestora.

Cu toate acestea, în măsura în care statul adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru contra României).

Totodată, instanţa de contencios european, analizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi şi nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (Cauza Porţeanu contra României), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.

Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de lege să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, de fapt, o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri. În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.

Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Codul civil legea civilă nu are putere retroactivă.

Aceste texte legale consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.

Totodată, se recunoaşte fără rezerve şi aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci şi faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operaţiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din Codul civil.

Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil.

Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

Astfel, în cazul unor întârzieri nejustificate ale răspunsului la notificarea adresată deţinătorului bunului, persoanele îndreptăţite pot obţine soluţionarea notificării şi, ca atare, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei acţiuni în justiţie îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, iar nu pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Nu se poate opera nici cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

Această concluzie decurge din faptul că în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

Se impune astfel să fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului, iar apoi buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

Totodată, şi procedura administrativă prealabilă este o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.

Este evident că, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 şi următoarele din lege.

Aceasta, deoarece unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.

Unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.

O asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".

Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

Se poate constata deci că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."

De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, s-a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.

De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.

Or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - lege specială şi derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.

În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicării.

În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil).

Analizând recursul în interesul legii şi hotărârile judecătoreşti anexate acestuia, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în interesul legii declarat cu privire la "admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001", aşa cum a fost precizat şi completat de procurorul general, relevă existenţa unei practici neunitare atât în cazul în care acţiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului - prin unităţile deţinătoare - cât şi atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.

Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

I. O primă problemă, de principiu, rezolvată neunitar, este aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.

Potrivit opiniei unor instanţe, o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă, nici expres şi nici implicit, de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:

"Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."

Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).

II. O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

1. Unele instanţe au considerat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

2. Alte instanţe, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Textul anterior menţionat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor."

În Cauza Păduraru contra României s-a reţinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:

"Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.

De asemenea, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii".

În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi prin interpretarea unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauze contra României, unele instanţe au admis acţiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide şi, având în vedere că titlul persoanei îndreptăţite era, desigur, anterior, i-au dat preferinţă.

Această soluţie a fost dată în situaţii în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată ş.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Se cere arătat că instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ş.a.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţinut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credinţă.

Astfel, în Cauza Străin ş. a. contra României, Curtea a arătat că "Situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel (...) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1" (paragraful 43).

În fine, în alte cauze Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Răţeanu contra României - paragraful 23).

Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea a atras atenţia şi "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).

În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Pe de altă parte, atât în Cauza Păduraru contra României, cât şi în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ş.a.).

Cu privire la acest aspect se apreciază că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

În acelaşi timp, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ş.a.).

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.

În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porţeanu contra României - paragraful 34).

Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).

De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.

În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.

Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.

Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
Decizie nr. 34/2008
din 22/09/2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 152 din 11/03/2009
Dosar nr. 15/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Codul penal în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, iar asistenţa juridică este obligatorie conform art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi asistenţa juridică este obligatorie, instanţa poate lua act de voinţa de împăcare a părţilor şi să dispună încetarea procesului penal numai în prezenţa unui apărător ales sau desemnat din oficiu.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Codul penal în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe au considerat că în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi asistenţa juridică este obligatorie conform dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, se poate lua act de voinţa de împăcare a părţilor chiar şi în situaţia în care acestea nu sunt asistate de apărător ales sau desemnat din oficiu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, se poate lua act de voinţa de împăcare a părţilor numai în prezenţa apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 9 din Codul de procedură penală, reglementându-se obiectul şi exercitarea acţiunii penale, s-a prevăzut cu valoare de principiu, la alin. 3, că "acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal".

În legătură cu exercitarea acţiunii penale, este de observat că, potrivit art. 131 alin. 1 din Codul penal, "în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală".

Tot astfel, prin art. 132 alin. 1 din Codul penal se mai prevede că "împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă".

În această privinţă, faţă de caracterul definitiv al manifestării de voinţă comună a părţilor de a se împăca, în cuprinsul alin. 2 al aceluiaşi articol s-a instituit principiul potrivit căruia împăcarea operează in personam, stabilindu-se totodată că aceasta produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Este semnificativă grija legiuitorului pentru asigurarea unei manifestări de voinţă reale şi în deplină concordanţă cu interesele legitime ale celor implicaţi, în care scop s-a prevăzut, în cadrul alin. 3 din articolul menţionat, că "pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali", iar "cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege".

De aceea, în raport cu această preocupare a legiuitorului de a se înlătura orice posibilitate de neînţelegere de către părţi a semnificaţiei şi consecinţelor actului comun al împăcării, se impune să fie respectate cu stricteţe şi dispoziţiile cu caracter procedural menite să garanteze asigurarea apărării şi a unei contradictorialităţi reale în timpul desfăşurării procesului.

În acest context, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, prin care sunt reglementate cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, precum şi de prevederile alin. 4, 41, 5 şi 6 ale aceluiaşi articol, referitoare la modul cum trebuie să se procedeze atunci când asistenţa juridică este obligatorie, apare neîndoielnică îndeplinirea cerinţei privind prezenţa apărătorului ales sau desemnat din oficiu, ori de câte ori survine împăcarea părţilor în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa juridică este obligatorie.

Ca urmare, în astfel de situaţii, instanţa sesizată cu judecarea infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, iar asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu poate dispune încetarea procesului penal ca efect al împăcării părţilor decât dacă împăcarea a intervenit în prezenţa apărătorului ales sau a apărătorului desemnat din oficiu.

A considera altfel ar însemna să fie încălcate dispoziţiile cu caracter obligatoriu relative la asistarea inculpatului de către apărător, ceea ce ar atrage, potrivit art. 197 alin. 3 din Codul de procedură penală, nulitatea necondiţionată a hotărârii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 132 din Codul penal stabilesc:

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, instanţa dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor numai în prezenţa apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 35
din 22 septembrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 158 din 13/03/2009
Dosar nr. 18/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind încadrarea juridică a faptei de omor urmate de dezmembrarea ori incendierea cadavrului în scopul ascunderii omorului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, în cazul dezmembrării sau incendierii unui cadavru pentru ascunderea infracţiunii de omor, săvârşită anterior, trebuie să se reţină atât infracţiunea de omor, cât şi infracţiunea de profanare de morminte, în concurs real.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu încadrarea juridică a faptei de omor urmate de dezmembrarea ori incendierea cadavrului în scopul ascunderii omorului.

Astfel, unele instanţe au considerat că, într-un astfel de caz, nu se poate reţine şi existenţa infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal, în concurs cu infracţiunea de omor, deoarece inculpatul, prin dezmembrarea sau incendierea cadavrului, nu urmăreşte să aducă atingere ori să altereze sentimentul de respect faţă de morţi, ci doar să ascundă săvârşirea infracţiunii de omor.

S-a considerat că, pentru existenţa infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal, în modalitatea distrugerii unui cadavru, ar fi necesar ca acţiunile materiale de degradare să fie comise cu intenţia de a leza sentimentul de respect datorat morţilor şi amintirii acestora.

Ca atare, în această opinie s-a apreciat că dezmembrarea sau incendierea unui cadavru în scopul de a şterge urmele omorului săvârşit anterior nu constituie o activitate de profanare, deoarece lipseşte intenţia specifică laturii subiective ce caracterizează infracţiunea prevăzută la art. 319 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în astfel de cazuri, se impune să se reţină atât săvârşirea infracţiunii de omor, cât şi a infracţiunii de profanare de morminte, în concurs real.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 319 din Codul penal este incriminată "profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru".

Din această formulare reiese că nu prezintă importanţă modul în care s-a ajuns la un cadavru care să facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menţionat. De aceea, în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie să primească haina juridică firească fiecăreia, corespunzătoare infracţiunii de omor în forma în care a fost săvârşită, precum şi infracţiunii de profanare de morminte, aflate în concurs real.

Aşadar, în ipoteza în care un cadavru este dezmembrat sau incendiat ori distrus în alt mod în scopul ascunderii infracţiunii de omor săvârşite anterior, s-au săvârşit două infracţiuni concurente, în sensul prevederilor art. 33 lit. a) din Codul penal.

De altfel, este de observat că, în acest sens, prin textul de lege enunţat, reglementându-se concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni".

Infracţiunea prevăzută la art. 319 din Codul penal se săvârşeşte într-adevăr cu intenţie, însă, în ambele modalităţi, atât cu intenţie directă, când se doreşte lezarea sentimentului de respect datorat morţilor şi amintirii acestora, cât şi cu intenţie indirectă, atunci când autorul nu urmăreşte şi nu doreşte să aducă atingere sentimentului de respect datorat morţilor, ci doar acceptă producerea unei asemenea urmări ca efect al acţiunii sale de ascundere a omorului prin supunerea cadavrului acţiunii de distrugere.

Or, în acest context, existenţa infracţiunii de profanare nu este subordonată vreunui scop, iar dacă totuşi se constată că s-a acţionat cu un eventual scop ori mobil, acestea nu pot fi avute în vedere decât în procesul de individualizare a pedepsei.

În raport cu aceste caracteristici este deci mai periculoasă şi necesită un tratament sancţionator mai sever fapta de profanare prin care s-a urmărit şi s-a dorit ultragierea sentimentului de pietate decât aceea de profanare săvârşită doar cu prevederea rezultatului ultragiului, dar fără a se dori un asemenea rezultat care a fost numai acceptat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea acestuia, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 36
din 22 septembrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 23/03/2009
Dosar nr. 19/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa legii de graţiere în cazul pedepselor aplicate pentru fapte a căror încadrare juridică în infracţiuni a evoluat în timp, respectiv în cazul infracţiunilor la regimul vamal, prevăzute în art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978, iar, ulterior, în art. 175-181 din Legea nr. 141/1997.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni nu sunt aplicabile pedepselor stabilite, în condiţiile art. 13 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în reglementarea dată prin Legea nr. 30/1978.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, stabilite în cazul infracţiunilor la regimul vamal prevăzute în art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978, respectiv în art. 175-181 din Legea nr. 141/1997.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni sunt aplicabile şi în cazul pedepselor stabilite, în condiţiile art. 13 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în reglementarea Legii nr. 30/1978.

S-a argumentat în acest sens că, în asemenea cauze, pedepsele aplicate în condiţiile art. 13 din Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în reglementarea Legii nr. 30/1978 trebuie constatate graţiate în baza Legii nr. 543/2002, deoarece infracţiunile prevăzute de art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978 nu sunt exceptate expres de la graţiere.

S-a mai relevat că în cadrul dispoziţiilor Legii nr. 543/2002 legiuitorul a indicat în mod expres infracţiunile exceptate de la graţiere, incluzând şi infracţiuni săvârşite în perioade când legea penală în vigoare reglementa în redactări diferite conţinutul constitutiv al acestora, ca în cazul furtului calificat.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pentru infracţiunile de contrabandă prevăzute de art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978, reţinute în condiţiile aplicării art. 13 din Codul penal, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, actele de clemenţă, inclusiv cele de graţiere, se aplică în cazul pedepselor stabilite pentru unele infracţiuni, respectiv sancţiuni, şi exclud pe altele.

Prima categorie (aceea a infracţiunilor/sancţiunilor cărora le este incident actul de clemenţă) a fost denumită lista pozitivă sau obiectul pozitiv, iar cea de-a doua categorie, aceea a excepţiilor de la beneficiul clemenţei, reprezintă obiectul negativ.

Astfel, Legea nr. 30/1978 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal, cu modificările şi completările ulterioare, lege care, la rândul ei, a fost abrogată de art. 288 din Legea nr. 86/2006.

Or, este de observat că infracţiunea de contrabandă a fost exceptată de la graţiere, atât prin Legea nr. 137/1997, cât şi prin Legea nr. 543/2002.

Astfel, Legea de graţiere nr. 137/1997 a exceptat de la graţiere infracţiunile de contrabandă prevăzute de art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978 - Codul vamal al României, iar Legea de graţiere nr. 543/2002 exceptează şi aceasta de la graţiere infracţiunile de contrabandă prevăzute în art. 175-181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României.

Aşa fiind, din textele de lege arătate rezultă voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a excepta de la graţiere aceste infracţiuni, indiferent dacă ele sunt încadrate în dispoziţiile legale anterioare sau în noua reglementare.

În fine, în legătură cu succesiunea decretelor de graţiere, nu este aplicabilă legea penală mai favorabilă în momentul judecării, atâta vreme cât ambele legi exceptează de la graţiere infracţiunile de contrabandă cuprinse în textele de lege care au intervenit succesiv.

Prin cele două acte normative, care s-au succedat în timp, au fost instituite norme cu privire la regimul vamal al României şi, chiar dacă Legea nr. 30/1978 a fost abrogată prin art. 191 din Legea nr. 141/1997, iar dispoziţiile de incriminare din vechea lege au fost preluate de legea abrogatoare, în realitate nu a avut loc o dezincriminare, ci numai o schimbare a sediului de incriminare.

În atare condiţii, diferenţele de incriminare existente între cele două coduri vamale succesive (cu excepţia cuantumului sau naturii sancţiunii) nu reprezintă noi incriminări.

Împrejurarea că în reglementarea excepţiilor de la graţiere se fac referiri la legi penale în vigoare nu poate duce la concluzia că pedeapsa aplicată în condiţiile art. 13 din Codul penal pentru infracţiunile de contrabandă, în baza Codului vamal anterior, ar fi graţiată, întrucât tehnica legislativă impune menţionarea în cadrul excepţiilor numai a normei penale active, iar incriminarea aceleiaşi fapte se regăseşte şi în actul normativ ce a înlocuit legea veche, respectiv în Legea nr. 141/1997.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu referire la art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni nu sunt aplicabile pedepselor stabilite pentru infracţiunile privind regimul vamal prevăzute de art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 13 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc că:

Dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni nu sunt aplicabile pedepselor stabilite pentru infracţiunile privind regimul vamal prevăzute de art. 72 şi 73 din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 13 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 37
din 22 septembrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 23/03/2009
Dosar nr. 20/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind raportul dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală şi de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute în art. 180, 181 şi 189 din acelaşi cod, sub aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de lege menţionate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că faptele părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, de exercitare a unor acte de violenţă sau de lipsire de libertate împotriva acestuia, săvârşite cu scopul de a-i produce suferinţe ori vătămări fizice sau morale, întrunesc, după caz, elementele constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar privind raportul dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală şi de lipsire de libertate, sub aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de lege menţionate.

Astfel, unele instanţe au considerat că faptele de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală ori de lipsire de libertate în mod ilegal săvârşite împotriva minorului constituie numai infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal.

S-a apreciat că această încadrare juridică se impune întrucât infracţiunile de lovire sau alte violenţe ori de vătămare corporală sau de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 180, 181 şi 189 din Codul penal, sunt absorbite în infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal, atât în cazul în care fapta de lovire a fost singulară şi a produs leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pentru vindecare ori agresiunea fizică şi/sau lipsirea de libertate au avut repetabilitate şi au produs leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pentru vindecare, cât şi în cazul în care faptele de lovire au avut caracter continuat, iar urmările acestora au fost sau nu consemnate şi evaluate prin acte medico-legale.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în astfel de cazuri faptele menţionate constituie infracţiuni distincte, în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal.

În motivarea acestui punct de vedere s-a apreciat că infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului nu constituie o complexitate naturală sau juridică, al cărei element obiectiv să absoarbă, ca circumstanţă sau component material, faptele de lovire, vătămare sau lipsire de libertate prevăzute de art. 180, 181 şi 189 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect prevederile legii.

Prin art. 306 din Codul penal se prevede că "punerea în primejdie gravă prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi".

Fiind inclusă în cap. I din titlul IX al Părţii speciale din Codul penal, intitulat "Infracţiuni contra familiei", obiectul juridic special principal al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la familie şi protecţia în cadrul ei a minorului a cărui formare, educare şi creştere fizică şi morală sunt strâns legate şi condiţionate de grija faţă de el, de responsabilitatea şi afecţiunea persoanelor obligate în acest sens.

În aceste condiţii, obiectul juridic special secundar al infracţiunii prevăzute în art. 306 din Codul penal constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea fizică ori morală a minorului.

La rândul său, elementul material specific laturii obiective cuprins în norma de incriminare este desemnat prin sintagma "măsuri sau tratamente de orice fel".

De aceea, denumirea infracţiunii prin expresia "rele tratamente aplicate minorului" nu poate conduce la concluzia că elementul ei obiectiv ar impune cu necesitate repetabilitatea/multitudinea faptelor, întrucât chiar şi o singură faptă poate să genereze aceeaşi urmare juridică şi să îmbrace astfel forma de infracţiune instantanee.

Pe de altă parte, latura subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează totdeauna prin intenţie (directă sau indirectă), deoarece chiar din definiţie reiese că subiectul activ (calificat) trebuie să aibă reprezentarea tuturor consecinţelor imediate sau pe termen lung ale acţiunii sale.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este şi o infracţiune de pericol, ce se consumă în momentul în care s-a realizat al doilea element al laturii sale obiective care coincide cu acţiunea ce pune în primejdie gravă sănătatea fizică sau psihică a minorului.

În această privinţă este de observat că elementul material al infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului poate consta, de regulă, în acţiuni care constituie şi elementul material al altor infracţiuni, printre care cele mai frecvent întâlnite sunt: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală şi lipsirea de libertate în mod ilegal.

Prin urmare, se impune să fie analizat conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 180, 181 şi 189 din Codul penal comparativ cu cel al infracţiunii prevăzute în art. 306 din acelaşi cod.

În acest sens, obiectul juridic special reprezintă un prim element de diferenţiere, care în cazul infracţiunilor contra persoanei sau libertăţii constă în relaţiile sociale ce ocrotesc persoanele împotriva faptelor care cauzează suferinţe fizice sau vătămări corporale ori îi afectează sănătatea sau libertatea, iar în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului acest obiect îl reprezintă relaţiile sociale ce apără familia şi implică grija faţă de dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală şi morală a minorului.

Diferenţa este semnificativă şi sub aspectul elementului material şi al urmării juridice imediate.

Astfel, elementul material al infracţiunilor contra persoanei sau libertăţii este cuprins, de regulă, în cel al infracţiunii prevăzute de art. 306 din Codul penal, însă fără a-l epuiza, în cazul acestei din urmă infracţiuni câmpul său de acţiune putând fi mai larg.

Totodată, în timp ce infracţiunile contra persoanei sau libertăţii sunt infracţiuni de rezultat, care au ca urmare imediată cauzarea de suferinţe fizice ori vătămări corporale sau ale sănătăţii, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infracţiune de pericol, constând în punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.

Un alt element de diferenţiere este cel care priveşte sfera subiecţilor infracţiunii. Sub acest aspect, cu excepţia situaţiilor reglementate în art. 180 alin. 11 şi art. 181 alin. 11 din Codul penal, infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi de vătămare corporală pot fi săvârşite de către orice persoană care are capacitatea juridică de a răspunde penal, în timp ce în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului poate fi subiect activ numai persoana care are calitatea de părinte firesc ori adoptiv sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare, iar subiect pasiv nu poate fi decât o persoană care are statut legal de minor.

În fine, nu există echivalenţă nici între factorii elementului subiectiv, deoarece infracţiunile contra persoanei sau libertăţii sunt săvârşite cu intenţia (directă sau indirectă) de a produce suferinţe fizice ori vătămări corporale sau ale sănătăţii, respectiv lipsirea de libertate, în timp ce în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului făptuitorul prevede şi urmăreşte sau acceptă însăşi punerea în primejdie gravă a întregului organism al minorului sub componenta sa fizică ori mintală.

Mai este de observat că, spre deosebire de infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, la infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală acţiunea penală se pune în mişcare, în principiu, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părţilor înlăturând răspunderea penală în toate cazurile (art. 180 alin. 3 şi 4 şi art. 181 alin. 2 şi 3 din Codul penal), iar infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se urmăreşte din oficiu şi este sancţionată chiar dacă a rămas în faza de tentativă.

Prin urmare, din compararea conţinutului lor specific rezultă că infracţiunile de rele tratamente aplicate minorului şi cele prevăzute de art. 180, 181 şi 189 din Codul penal cuprind elemente esenţiale care le particularizează şi autonomizează, astfel încât este exclusă absorbţia acestora în infracţiunea prevăzută de art. 306 din acelaşi cod.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că faptele părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, prin care, abuzând de autoritatea pe care o au, exercită asupra sa acte de violenţă sau de lipsire de libertate cu intenţia de a-i produce suferinţe ori vătămări fizice sau morale, care îi pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală, întrunesc, după caz, elementele constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 180, 181 şi, respectiv, 189 din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 306 din Codul penal stabilesc că:

Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 38

din 22 septembrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 161 din 16/03/2009

Dosar nr. 21/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că organizarea, conducerea sau finanţarea faptelor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie infracţiune de sine stătătoare, prevăzută de art. 10 din această lege, iar nu variante agravate ale infracţiunilor reglementate în art. 2-9 din aceeaşi lege.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Astfel, unele instanţe au considerat că legiuitorul nu a urmărit să incrimineze organizarea, conducerea sau finanţarea acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 ca infracţiune distinctă, ci ca forme agravate ale fiecăreia dintre aceste infracţiuni.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 este stabilit conţinutul constitutiv al unei infracţiuni distincte, iar nu variante agravate ale infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 143/2000, "organizarea, conducerea sau finanţarea faptelor prevăzute la art. 2-9 se pedepseşte cu pedepsele prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani".

În această privinţă, trebuie avut în vedere că orice infracţiune cunoaşte o formă tipică de existenţă, denumită şi conţinutul simplu sau de bază al acesteia, în limitele căruia sunt stabilite condiţiile minime în care o faptă constituie infracţiune.

Dar, este de observat că, în anumite situaţii aceeaşi faptă, datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social diferit de cel al faptei comise în forma sa de bază.

De aceea, pentru astfel de ipoteze au fost concepute variante ale aceleiaşi infracţiuni, agravate sau atenuate.

Sub acest aspect, analiza conţinutului constitutiv al infracţiunilor reglementate în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 relevă o pregnantă şi esenţială diferenţă între acestea şi cele prevăzute în art. 10 din aceeaşi lege.

În acest sens, se relevă că, în timp ce la art. 2 este incriminată cultivarea, producerea, fabricarea, extragerea şi prepararea, la art. 3 introducerea sau scoaterea din ţară, la art. 5 punerea la dispoziţie a unui local, la art. 6 primirea drogurilor de mare risc, la art. 7 administrarea drogurilor de mare risc, la art. 8 furnizarea, în vederea consumului, de inhalanţi chimici toxici, iar la art. 9 producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deţinerea de precursori, echipamente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc, termenii utilizaţi în art. 10 din Legea nr. 143/2000, organizarea, conducerea sau finanţarea acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege nu pot constitui decât infracţiuni distincte, de cele la care se referă, iar nu variante agravate ale acestora.

Sub acest aspect, este de subliniat că a organiza înseamnă a lua, a întreprinde măsurile necesare pentru a asigura un cadru coordonat, o desfăşurare cât mai adecvată şi eficientă a uneia sau mai multor acţiuni, a conduce presupune fie desfăşurarea unei acţiuni de îndrumare, de dirijare, fie de luare a unor hotărâri sau dispoziţii cu privire la o anumită activitate, iar a finanţa are semnificaţia de a da, a pune la dispoziţie bani pentru a susţine o activitate.

Ca atare, chiar dacă astfel de acţiuni se referă la faptele prevăzute la art. 2-9, ele nu pot fi caracterizate ca simple elemente circumstanţiale ale conţinutului specific constitutiv al acestor infracţiuni.

Mai mult, caracterul distinct al infracţiunii prevăzute la art. 10 din Legea nr. 143/2000 reiese şi din aceea că "organizarea, conducerea sau finanţarea faptelor prevăzute la art. 2-9" constituie activităţi a căror realizare nu este condiţionată de săvârşirea în prealabil a faptelor la care se referă aceste din urmă texte de lege.

Ca urmare, referirea din art. 10 la faptele prevăzute la art. 2-9 din legea menţionată nu exprimă decât caracterizarea unui raport între mijloc şi scop, în cadrul căruia existenţa mijlocului (a acţiunii ce îl caracterizează) nu este condiţionată de realizarea scopului.

Dispoziţia de trimitere din art. 10 la sancţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 nu poate avea altă semnificaţie decât aceea specifică unei norme incomplete, care se întregeşte prin trimitere; aşadar ne aflăm în prezenţa unei norme de trimitere care împrumută sancţiunea din cuprinsul altei norme şi o întregeşte cu un spor, devenind apoi independentă de aceasta. Or, este de principiu, eventuala abrogare sau modificare a normei de la care s-a împrumutat o dispoziţie, nu are nicio consecinţă asupra normei de trimitere.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, fapta de organizare, conducere sau finanţare a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri se interpretează în sensul că:

Fapta de organizare, conducere sau finanţare a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 39
din 22 septembrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 161 din 16/03/2009

Dosar nr. 22/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind aplicarea dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la emiterea mandatului european de arestare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punînd concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că emiterea mandatului european de arestare, neconstituind o procedură jurisdicţională, nu necesită să fie dispusă prin încheiere, ci se face direct de instanţă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar referitor la emiterea mandatului european de arestare.

Astfel, unele instanţe au considerat că asupra propunerii procurorului de a se emite mandatul european de arestare instanţa se pronunţă printr-o încheiere prealabilă, prin care se constată îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de lege, şi dispune emiterea acestuia.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, după verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare poate fi emis direct de instanţă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, se prevede că "Instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de executare emite, din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare, în următoarele condiţii:

a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;

b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni."

Pe de altă parte, prin alin. (1) al art. 77 din aceeaşi lege se prevede: "Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate."

Aşadar, scopul acestui act procedural este tocmai acela de a asigura aducerea cât mai curând în ţară a persoanei suspectate de a fi comis o infracţiune sau care a fost condamnată definitiv în România.

Ca urmare, mandatul emis în acest context constituie actul procedural prin care este continuată executarea hotărârilor (încheierilor şi hotărârilor definitive) pronunţate de instanţele judecătoreşti şi în afara teritoriului naţional de către alţi subiecţi oficiali.

Rezultă deci că legiuitorul, reglementând prin lege specială posibilitatea emiterii mandatului european de arestare, recunoaşte judecătorului prin art. 81 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, dreptul de dispoziţie, după verificarea condiţiilor şi competenţelor legale cu privire la emiterea sau nu a acestui act de cooperare juridică internaţională în materie penală.

Aşa fiind, apare inutilă şi inoportună parcurgerea unei alte proceduri jurisdicţionale în acest sens, câtă vreme însăşi dispoziţia de arestare a parcurs etapele în care au fost asigurate garanţiile privind dreptul la apărare şi căile de atac.

De aceea, în raport cu caracterul special al procedurii privind mandatul european de arestare, nu se poate considera că emiterea acestui act procedural ar trebui dispusă în cadrul unei judecăţi prealabile, finalizată printr-o încheiere, pentru că ar însemna să se adauge la lege, ceea ce nu este admisibil.

Prin urmare, în ipoteza îndeplinirii condiţiilor de fond impuse de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa va emite direct mandatul european de arestare, fără a mai pronunţa o încheiere prealabilă, prin care judecătorul să îşi dispună lui însuşi exercitarea acestui drept propriu şi exclusiv.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, se interpretează în sensul că emiterea mandatului european de arestare nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 se interpretează în sensul că:

Emiterea mandatului european de arestare nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. Nicolae Popa

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 40

din 22 septembrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 334 din 20/05/2009

Dosar nr. 16/2008

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, referitor la stabilirea stagiului complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia, cerând să se decidă în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 din Legea nr. 19/2000 referitor la stabilirea stagiului complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale beneficiază la determinarea punctajului mediu de un stagiu de cotizare de 20 de ani, conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 19/2000.

În motivarea acestui punct de vedere s-a reţinut că dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat statuează că recalcularea pensiilor se efectuează cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000.

Or, potrivit art. 43 alin. (1) şi anexei nr. 4 la Legea nr. 19/2000, persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale beneficiază la determinarea punctajului mediu de un stagiu de cotizare de 20 de ani.

S-a mai relevat că, chiar dacă art. 2 alin. (3) din Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, prevede că pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 stagiul de cotizare este cel prevăzut de Legea nr. 3/1977, alin. 4 al acestui articol derogă de la alineatul anterior şi face referire la pensiile stabilite de acte normative cu caracter special, iar art. 43 alin. 1 şi anexa nr. 4 la lege au caracter special.

S-a mai susţinut că o altă interpretare contrară acestor dispoziţii legale ar conduce la înfrângerea principiului inserat în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, conform căruia la muncă egală se acordă aceeaşi pensie, şi ar lipsi de eficienţă art. 2 al aceluiaşi act normativ ce prevede că recalcularea pensiilor se efectuează cu respectarea Legii nr. 19/2000, lege care prevede reducerea stagiului de cotizare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pentru persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977 stagiul de cotizare, în vederea determinării punctajului mediu, este cel prevăzut de legea în vigoare la data pensionării.

În acest sens s-a reţinut că, pentru persoanele pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, drepturile de pensie se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual, astfel cum se dispune prin art. 2 alin. (1) din Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004.

Potrivit acestor norme, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă, prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunii de evaluare.

De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Prin urmare, singurele facilităţi oferite de Legea nr. 3/1977 persoanelor care au lucrat în grupa I sau II de muncă sunt acordarea sporului de grupă şi posibilitatea pensionării înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, dispoziţiile art. 14 din acest act normativ neavând semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei.

Ca atare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 43 şi art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, stagiul de cotizare complet a fost stabilit la 20 de ani pentru aceste grupe de muncă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Noua legislaţie privind sistemul public de pensii are ca principiu general stabilirea cuantumului pensiei cuvenite fiecărui titular prin luarea în considerare a întregii activităţi şi a drepturilor salariale realizate pe tot parcursul timpului ce se consideră perioadă de cotizare.

Pentru fiecare lună şi întreaga perioadă ce constituie vechime în muncă ori este asimilată acesteia, se stabileşte punctajul corespunzător în raport cu drepturile salariale obţinute, iar prin înmulţirea punctului de pensie, prevăzut în legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, cu punctajul mediu realizat se calculează cuantumul pensiei cuvenite fiecărui titular.

Pensia pentru limita de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 19/2000].

Vârsta standard de pensionare, respectiv vârsta la care se poate solicita înscrierea la pensie, este de 60 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi.

Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3 [art. 41 alin. (2)].

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3 [art. 41 alin. (3)].

Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi [art. 41 alin. (4)].

Potrivit art. 160 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi constituie stagiu de cotizare.

Pentru persoanele care au lucrat în condiţii deosebite de muncă legiuitorul a instituit norme speciale referitoare la vârsta de pensionare şi la stagiul de cotizare, stabilind, după caz, luarea ori neluarea în calcul a perioadelor asimilate stagiului de cotizare.

Astfel, prin art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 s-a prevăzut ca asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la art. 20 alin. (1) lit. a) şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în aceste condiţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu vârsta de 45 de ani.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la art. 20 alin. (1) lit. c) şi d) şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani beneficiază de pensia pentru limita de vârstă cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani.

Este vorba de personalul unităţilor miniere, care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în fiecare lună [art. 20 alin. (1) lit. a)], de cei care şi-au desfăşurat activitatea ca personal navigant în aviaţia civilă prevăzut în anexa nr. 1 [art. 20 alin. (1) lit. c)] sau în una dintre profesiile ce ţin de activitatea artistică, prevăzute în anexa nr. 2 la lege [art. 20 alin. (1) lit. d)].

Potrivit art. 44 din Legea nr. 19/2000, asiguraţii menţionaţi la art. 20 alin. (1) lit. a), c) şi d) care au realizat stagii de cotizare mai mici decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) ale art. 43 beneficiază de pensii pentru limită de vârstă cu reducerea proporţională a vârstelor standard de pensionare, în condiţiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare conform prevederilor cuprinse în anexele nr. 4 şi 5.

De asemenea, conform art. 77 alin. (1)-(3) al aceluiaşi act normativ, punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la necesarul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 3.

În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 43 şi 47, la stabilirea punctajului mediu anual conform alin. (1) se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la aceste articole.

În situaţiile prevăzute la art. 44, la stabilirea punctajului mediu anual al asiguraţilor conform alin. (1) se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr. 4 şi 5.

Începând cu data de 1 octombrie 2004, pensiile din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au fost evaluate în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Evaluarea s-a efectuat prin determinarea punctajului mediu anual aferent fiecărei pensii aflate în plată sau cuvenite, în conformitate cu prevederile legale.

Metodologia de efectuare a evaluării a fost prevăzută în Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004.

Potrivit art. 2 din aceste norme metodologice, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis anterior datei de 1 iulie 1977, data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru toate categoriile de pensii va fi de 20 de ani pentru femei şi de 25 de ani pentru bărbaţi.

Pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Pentru persoanele beneficiare de pensii stabilite în condiţiile prevăzute de acte normative cu caracter special, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului de pensie prevăzută de aceste acte normative.

Prin data deschiderii dreptului la pensie se înţelege data la care persoana în cauză a fost înscrisă la categoria de pensie de care beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare (art. 3 din normele metodologice).

În art. 14 din Legea nr. 3/1977 se prevedea că pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă sau cel puţin 25 de ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei se lua în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, câte:

a) un an şi 6 luni pentru grupa I de muncă;

b) un an şi 3 luni pentru grupa II de muncă.

Pe această bază persoanele care au lucrat în grupele I şi II de muncă aveau dreptul, la cerere, să fie pensionate la împlinirea vârstei de:

a) 52 de ani pentru grupa I şi 57 de ani pentru grupa II, bărbaţii;

b) 50 de ani pentru grupa I şi 52 de ani pentru grupa II, femeile.

Persoanele care îndeplineau condiţiile prevăzute la alin. 1 erau pensionate, la cerere, la 50 de ani, atât bărbaţii, cât şi femeile din grupa I de muncă, şi la 55 de ani bărbaţii sau 50 de ani femeile din grupa II de muncă.

De asemenea, potrivit art. 16 din acelaşi act normativ, persoanele care au lucrat cel puţin 5 ani în grupele I şi II de muncă aveau dreptul să li se ia în calculul vechimii în muncă, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe: un an şi 6 luni pentru grupa I sau un an şi 3 luni pentru grupa II. În aceste cazuri nu se reducea limita vârstei de pensionare.

Cu alte cuvinte, asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă, determinate ca atare prin ordine ale Ministerului Sănătăţii, şi ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie, denumită în actuala reglementare stagiu de cotizare.

Cele stabilite de unele instanţe, în sensul că acestei categorii de asiguraţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi ale anexei nr. 4 la această lege ca "act normativ special" la care fac trimitere prevederile art. 2 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, sunt consecinţa unei interpretări greşite a prevederilor legale, întrucât Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală, actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit căruia "la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie", acesta nu poate fi aplicat în cauză atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport de acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Această interpretare decurge şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensii aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Ca atare, aplicabilitatea prevederilor normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 este întărită şi confirmată de norma de trimitere din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Totodată, potrivit art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

În aceste condiţii, este evident că legea nouă, respectiv Legea nr. 19/2000 nu se poate aplica decât situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, deci persoanelor ale căror drepturi la pensie s-au deschis după data de 1 aprilie 2001, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977.

Ca atare, pentru asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale de muncă şi ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

În consecinţă, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă şi al art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Secţiile Unite urmează să admită recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi să decidă că dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara.

Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

p. Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei, eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.