"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 41
din 22 septembrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 313 din 12/05/2009

Dosar nr. 17/2008

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a caselor de asigurări de sănătate, în litigiile având ca obiect plata drepturilor salariale care iau naştere în urma încheierii unui contract de muncă între personalul medical şi unitatea spitalicească în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că, în litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări sociale de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală pasivă a caselor de asigurări de sănătate în litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale.

I. Astfel, unele instanţe au admis acţiunile având ca obiect plata unor drepturi salariale, formulate de personalul medical, în contradictoriu cu unitatea angajatoare şi casa de asigurări de sănătate, apreciind că şi aceasta din urmă are calitate procesuală pasivă în litigiul de muncă dedus judecăţii.

În motivarea punctului de vedere menţionat s-a relevat că între unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, şi casa de asigurări de sănătate s-au încheiat contracte-cadru, prin care s-au stabilit condiţiile de finanţare, fapt ce creează obligaţia caselor de asigurări de sănătate de a plăti sumele de bani cuvenite cu titlu de drepturi salariale.

II. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în litigiile dintre salariaţi şi unităţile sanitare angajatoare casele de asigurări de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

În sprijinul acestui punct de vedere s-a învederat că printre atribuţiile caselor de asigurări de sănătate nu se regăseşte şi aceea privitoare la plata drepturilor salariale ale personalului medical din unităţile sanitare, neexistând raporturi de drept civil între acestea şi casele de asigurări de sănătate, care să dea naştere la drepturi în favoarea personalului medical, respectiv la obligaţii în sarcina caselor de asigurări de sănătate.

S-a mai argumentat că între unitatea spitalicească şi casa de asigurări de sănătate există numai raporturi contractuale, născute prin încheierea contractului de furnizare de servicii medicale.

Ca urmare, unitatea sanitară este cea care îşi organizează propria activitate, inclusiv în privinţa salarizării personalului, pe baza veniturilor proprii provenite din sumele încasate pentru serviciile medicale prestate şi, respectiv, pe baza cheltuielilor.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prestarea muncii şi salarizarea ei sunt obligaţiile principale ce rezultă pentru salariat şi, respectiv, pentru angajator din încheierea contractului individual de muncă sau din existenţa raportului de serviciu (în cazul funcţionarilor publici, persoanelor care deţin demnităţi publice etc.).

Munca prestată se caracterizează şi prin faptul că are caracter patrimonial, putându-se evalua economic.

Salariul reprezintă contraprestaţia angajatorului plătită pentru munca prestată de salariat în baza contractului individual de muncă (art. 154 din Codul muncii).

Potrivit acestui concept, reglementările legale stabilesc principiul conform căruia pentru munca prestată fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului respectiv.

Cu alte cuvinte, drepturile salariale se acordă în urma încheierii şi executării unui contract individual de muncă, adică a acelui contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă la prestarea, cu continuitate în timp, a unei munci în folosul şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, iar acesta este obligat la rândul său să îi plătească o remuneraţie, denumită salariu, şi să îi asigure condiţii adecvate de muncă (art. 10 din Codul muncii şi art. 69 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional).

Ori de câte ori reglementările legale se referă generic la contractul individual de muncă sau la salariat (angajat) trebuie să se înţeleagă oricare dintre formele contractului individual de muncă reglementate de Codul muncii.

Pluralitatea de subiecte este exclusă (activă sau pasivă), ceea ce presupune că nu pot exista în/şi prin acelaşi contract individual de muncă mai multe persoane care să aibă împreună calitatea de salariat şi, de regulă, nici mai multe persoane având laolaltă calitatea de angajator.

Una dintre trăsăturile specifice ale contractului individual de muncă este aceea că angajatorul are competenţa exclusivă de a organiza activitatea prin stabilirea unei structuri organizatorice raţionale, de a repartiza toţi salariaţii pe locuri de muncă, cu precizarea atribuţiilor şi răspunderilor lor, precum şi de a exercita controlul asupra modului de executare a obligaţiilor de serviciu.

Între personalul medical din unităţile sanitare şi casele de asigurări de sănătate nu sunt încheiate contracte cu trăsăturile specifice arătate mai sus, astfel că, în litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări de sănătate nu pot avea calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, act normativ reţinut de instanţe, nu conduc la concluzia existenţei calităţii procesuale pasive a caselor de asigurări sociale de sănătate în astfel de litigii.

Potrivit art. 217 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază în condiţiile prezentei legi.

Serviciile medicale sunt acele servicii nominalizate în pachetele de servicii, furnizate de către persoanele fizice şi juridice autorizate de Ministerul Sănătăţii [art. 210 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006].

Pachetul de servicii de bază se acordă asiguraţilor şi cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi alte servicii la care au dreptul asiguraţii şi se suportă din fond, în condiţiile contractului-cadru [art. 210 alin. (1) lit. c)].

Dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 95/2006 definesc şi noţiunile de pachet de servicii (pentru persoanele care se asigură facultativ) şi pachetul minimal de servicii (pentru persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat), ambele pachete acordându-se în condiţiile contractului-cadru.

Contractul-cadru pentru pachetul de servicii de bază se elaborează de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pe baza consultării colegiului medicilor, colegiului farmaciştilor, colegiului medicilor dentişti etc., precum şi a organizaţiilor patronale şi sindicale reprezentative din domeniul medical, se avizează de Ministerul Sănătăţii şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului [art. 217 alin. (2)].

Acest contract reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale cu privire la pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate, lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale şi a altor servicii pentru asiguraţi, alocarea resurselor şi controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de sănătate, tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de decontare, internarea şi externarea bolnavilor, prescrierea şi eliberarea medicamentelor, coplata pentru unele servicii medicale etc. [art. 217 alin. (3)].

Conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale.

Totodată, potrivit art. 247 din acelaşi act normativ, furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale încheie cu casele de asigurări de sănătate contracte pe baza modelelor de contracte prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru elaborate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în cuprinsul cărora pot fi prevăzute şi alte clauze suplimentare, negociate, în limita prevederilor legale în vigoare.

Încheierea acestor contracte are drept scop reglementarea relaţiilor dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizori, în vederea asigurării drepturilor pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, drepturi prevăzute în art. 217 şi 218 din Legea nr. 95/2006.

În baza acestor contracte casele de asigurări de sănătate sunt obligate să deconteze furnizorilor de servicii medicale contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate asiguraţilor în condiţiile şi la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând să suporte penalităţile prevăzute în contract [art. 271 lit. h)].

Prin art. 292 din Legea nr. 95/2006 sunt reglementate în mod expres şi limitativ obligaţiile caselor de asigurări de sănătate, text care nu face niciun fel de referire la plata drepturilor salariale ale personalului angajat în baza unor contracte individuale de muncă la furnizorii de servicii medicale.

Pe de altă parte, potrivit art. 188 alin. (1) din acelaşi act normativ, spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse, conform legii.

Spitalele publice îşi organizează activitatea pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.

Elaborarea bugetului propriu se face pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului.

De asemenea, spitalele publice au obligaţia de a asigura realizarea veniturilor şi de a fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din anul bugetar pe titluri, articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare [art. 188 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ].

Prin urmare, în litigiile dintre salariaţi şi unităţile sanitare, care sunt conflicte de muncă, casa de asigurări de sănătate nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale ce iau naştere ca urmare a încheierii şi executării unui contract individual de muncă între personalul medical şi unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, întrucât nu există niciun raport juridic între casa de asigurări de sănătate şi personalul unităţii sanitare care să creeze drepturi în favoarea acestuia şi obligaţii în sarcina casei de asigurări.

O acţiune directă a personalului unităţilor sanitare pentru plata drepturilor salariale nu se poate introduce împotriva caselor de asigurări de sănătate întrucât Legea nr. 95/2006 care instituie obligaţia încheierii unor contracte civile între furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate nu reglementează o asemenea posibilitate, cum este cazul art. 1488 din Codul civil (în situaţia contractului de antrepriză când lucrătorii folosiţi de antreprenor pot acţiona direct pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin în măsura în care n-au fost plătite antreprenorului) şi art. 1542 alineatul final din Codul civil (când mandantului i se recunoaşte o acţiune directă faţă de submandatar, deşi este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea).

În litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, acţiunea introdusă împotriva casei de asigurări sociale de sănătate nu poate fi considerată o acţiune oblică (indirectă sau subrogatorie) întrucât nu sunt întrunite condiţiile cerute de art. 974 din Codul civil, adică acţiunea să fie exercitată de creditor în locul debitorului său insolvabil.

De altfel, acţiunile introduse de personalul medical al unităţilor sanitare împotriva caselor de asigurări de sănătate sunt litigii civile care nu sunt de competenţa instanţelor care soluţionează conflicte de muncă potrivit art. 284 din Codul muncii şi art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă.

Întrucât politica managerială privind acordarea drepturilor salariale ale personalului medical angajat cu contract individual de muncă intră în competenţa exclusivă a conducerilor unităţilor sanitare, în conformitate cu bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, casele de asigurări de sănătate nu pot avea calitate procesuală pasivă în litigiile puse în discuţie de recursul în interesul legii, deoarece nu pot interveni în această activitate.

Răspunderea caselor de asigurări de sănătate nu poate fi angajată decât în limita atribuţiilor şi pentru neexecutarea obligaţiilor menţionate în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările ulterioare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă şi ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Secţiile Unite urmează să admită recursul în interesul legii şi să decidă că, în litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc că, în litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări sociale de sănătate nu au calitate procesuală pasivă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 42
din 13 octombrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 204 din 31/03/2009
Dosar nr. 25/2008
Dosar nr. 26/2008
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la determinarea modului de aplicare a pedepsei ce urmează a fi executată în ipoteza în care instanţa este învestită, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu, procuror-şef al Secţiei judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău ce face obiectul Dosarului nr. 26/2008, ce se referă la cazul când obiectul judecăţii îl constituie două infracţiuni, dintre care una este concurentă cu o altă infracţiune pentru care s-a dispus prin hotărâre condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării, iar a doua a fost comisă în termenul de încercare al suspendării. Ca urmare, a cerut să fie întrunite cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.

Secţiile Unite, ţinând seama că între cele două recursuri în interesul legii există o strânsă legătură, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispun întrunirea acestora în vederea judecării lor deodată.

În continuare s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi pe cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea acestora în sensul de a se stabili că în cazul învestirii instanţei, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să se procedeze succesiv la:
- stabilirea mai întâi a pedepselor pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- contopirea pedepsei pentru care s-a suspendat condiţionat executarea cu aceea care a atras anularea acesteia potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, cu posibilitatea adăugării unui spor de pedeapsă;
- contopirea pedepsei rezultante astfel determinate, potrivit regulilor comune privind recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară de infracţiuni, după caz, cu pedeapsa stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un nou spor de pedeapsă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind aplicarea pedepsei ce urmează a fi executată în cazul în care instanţa este învestită, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Astfel, unele instanţe au considerat că într-un asemenea caz, în care sunt îndeplinite simultan atât condiţiile revocării, cât şi cele ale anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei, sunt incidente dispoziţiile ce reglementează ambele instituţii juridice.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în astfel de situaţii sunt aplicabile numai dispoziţiile referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, care sunt mai severe datorită incidenţei cumulului aritmetic al pedepselor.
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că într-un asemenea caz particular de concurs de infracţiuni sunt aplicabile numai dispoziţiile privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Individualizarea pedepselor este reglementată în cap. V din titlul III al Părţii generale a Codului penal (art. 72-89), care cuprind dispoziţii cu caracter general în această materie.
Astfel, în raport cu natura sa juridică, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută în art. 81 din Codul penal este un mijloc de individualizare a pedepsei principale aplicate, ce constă în dispoziţia instanţei de judecată de a suspenda, prin însăşi hotărârea de condamnare, executarea acelei pedepse, atunci când sunt îndeplinite cerinţele legale, pe un termen de încercare în care condamnatul are obligaţia de a nu săvârşi o nouă infracţiune.
Ca urmare, cu excepţia cazului când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, reglementat la art. 83 alin. 3 din Codul penal, instanţa de judecată, revocând suspendarea condiţionată, va dispune ca persoana condamnată să execute atât pedeapsa anterior suspendată condiţionat, cât şi pe cea pronunţată pentru noua infracţiune, pedepsele fiind apoi cumulate aritmetic.
În timp ce anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei atrage, după caz, incidenţa dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni sau a stării de recidivă, pedepsele fiind cumulate juridic, în cazul revocării suspendării condiţionate se execută numai prin privare de libertate cel puţin pedeapsa pentru care acest regim de executare a fost stabilit prin hotărâre definitivă ce a intrat în puterea lucrului judecat şi pentru care s-a revocat suspendarea condiţionată.
Aceste două instituţii juridice, anularea şi revocarea, reglementate prin dispoziţii cu caracter imperativ, au însă efecte diferite sub aspectul stabilirii cuantumului pedepsei finale.
De aceea, în cazul concomitenţei lor, instanţa de judecată, în respectarea principiului legalităţii pedepsei, trebuie să aplice cu prioritate soluţia de anulare a suspendării condiţionate a executării.
Anularea, intervenind datorită unei cauze anterioare, preexistente suspendării condiţionate a executării pedepsei şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă.
Ca urmare, anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial, fiind impusă de necesitatea ca soluţia să fie conformă cu realitatea obiectivă şi să se înlăture o situaţie contrară adevărului, ce nu îşi găseşte justificare cât timp există o perseverenţă a inculpatului de a săvârşi fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiţionate.
Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca şi cum această măsură nici nu ar fi fost pronunţată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârşirii infracţiunii ulterioare.
Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiţionate şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, şi sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă.
Aşadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei face să dispară temeiul regimului sancţionator special (cumul aritmetic) bazat pe dispoziţiile art. 83 alin. 1 teza finală din Codul penal.
În măsura în care s-ar aplica dispoziţiile ce reglementează instituţia revocării suspendării condiţionate, s-ar ajunge, de exemplu, la situaţia inacceptabilă ca, prin stabilirea unei pedepse mai mari pentru infracţiunea concurentă săvârşită anterior, să fie absorbită, în cadrul cumulului juridic, pedeapsa mai mică pentru care se dispusese suspendarea condiţionată a executării, la care să se adauge un eventual spor, iar în final să se revoce suspendarea condiţionată pentru această pedeapsă rezultantă, a cărei executare nu a fost în totalitate suspendată condiţionat.
Infracţiunile săvârşite în stare de recidivă nu pot fi considerate în concurs cu cele comise mai înainte ca hotărârea de condamnare anterioară să fi rămas definitivă.
În ipoteza analizată potrivit dispoziţiilor art. 33
lit. a) din Codul penal, sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă.

Ca atare, instanţa învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, va stabili pedeapsa ce va fi executată prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău.
În cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 85 din Codul penal.

Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 43
din 13 octombrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 03/06/2009
Dosar nr. 28/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la competenţa instanţei penale, învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, de a soluţiona acţiunea civilă alăturată celei penale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea civilă nu poate fi alăturată celei penale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar privind competenţa instanţei penale, învestită cu judecarea infracţiunilor reglementate de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, de a soluţiona acţiunea civilă alăturată celei penale.

Astfel, unele instanţe au considerat că în acest caz acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale, pe motiv că sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, soluţionând latura civilă în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedură penală cu referire la art. 998 şi următoarele din Codul civil.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că acţiunea civilă nu este admisibilă în faţa instanţei penale întrucât, pe de o parte, infracţiunile prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, sunt infracţiuni de pericol şi ca atare nu sunt susceptibile să producă un prejudiciu material, iar pe de altă parte, cecul refuzat la plată constituie titlu executoriu, încât în cazul admiterii acţiunii civile s-ar ajunge în situaţia ca partea să obţină două titluri pentru aceeaşi creanţă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Conţinutul infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează aspecte referitoare la emiterea şi forma cecului, transmiterea cecului, prescripţia şi infracţiunile care au legătură cu folosirea cecului.

Elementele esenţiale reglementate constau în: denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului; ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; numele celui care trebuie să plătească; arătarea datei şi a locului emiterii; numele şi prenumele, firma şi semnătura celui care se obligă.

În esenţă, astfel de infracţiuni constau în: emiterea cecului fără autorizarea trasului; emiterea cecului fără a avea la tras disponibilul suficient, emiterea cecului cu dată falsă, emiterea cecului căruia îi lipseşte un element esenţial sau care este emis chiar în favoarea trăgătorului.

Scopul acestor incriminări îl reprezintă, în principal, prevenirea emiterii cecurilor fără provizia necesară în contul bancar sau a completării lor în modalităţi care ar prejudicia beneficiarul.

Infracţiunile reglementate în Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în doctrină ca formale, sunt periculoase pentru circuitul civil lato sensu. Existenţa lor nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, deoarece protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile cu cecuri în vederea asigurării credibilităţii acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în relaţiile comerciale.

În cazul săvârşirii unor astfel de fapte, subiectul pasiv este instituţia bancară a cărei credibilitate a fost periclitată prin acţiunea de emitere a cecului fără respectarea condiţiilor legale, iar nu beneficiarul cecului emis cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Ca urmare, infracţiunile prevăzute în art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, sunt infracţiuni de pericol, iar scopul acestei incriminări este acela de a determina emiterea corectă a cecurilor, iar nu acoperirea vreunei pagube materiale.

De altfel, instanţa supremă a statuat anterior în această materie, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1968, că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele şi, ca atare, în cazul unor asemenea infracţiuni instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale.

Mai este de observat că, în cazul infracţiunilor reglementate de dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, situaţia-premisă este dată de existenţa unui raport juridic de natură contractuală în care cecul, ca instrument de plată, reprezintă o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitori prin contractele comerciale încheiate.

De aceea, în cazul săvârşirii unor astfel de fapte, prejudiciul cauzat creditorului-parte vătămată este determinat de neexecutarea obligaţiei asumate de către debitorul-inculpat prin contractul comercial încheiat, iar nu de emiterea ulterioară a cecului cu încălcarea legii penale.

Este firesc, deci, ca în asemenea cauze, pentru acoperirea prejudiciului suferit, creditorii să aibă la dispoziţie numai acţiunea civilă separată, izvorâtă din contract, iar nu şi acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală, care poate fi alăturată celei penale.

De altfel, o asemenea soluţie se impune şi pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. 1 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, cecul are valoare de titlu executoriu.

Or, faţă de aceste dispoziţii legale, chiar şi în cazul în care cecul a fost emis cu nerespectarea condiţiilor cerute de lege, el constituind titlu executoriu, nu mai este necesară o hotărâre judecătorească pentru ca partea vătămată creditoare să îşi poată acoperi prejudiciul, acesta putând fi recuperat prin însăşi punerea în executare silită a cecului după o prealabilă învestire cu formulă executorie.

În aceste condiţii, alăturarea acţiunii civile celei penale ar duce, prin soluţionarea (în ipoteza admiterii), la crearea a două titluri executorii (hotărârea penală care soluţionează acţiunea civilă şi cecul însuşi), ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, obţinerea unui titlu executoriu pe calea acţiunii civile alăturate celei penale nici nu şi-ar justifica utilitatea cât timp hotărârea ce s-ar pronunţa în această privinţă nu ar putea cuprinde decât ceea ce deja este menţionat în cecul perfect valabil şi executoriu.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată celei penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
p. Prim-magistrat-asistent
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 44
din 13 octombrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 423 din 22/06/2009

Dosar nr. 29/2008

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea plângerii formulate, în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, dacă aceasta solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei Judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cazul în care se solicită de către persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţia sau ordonanţa ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în cazul în care plângerea este întemeiată, soluţia care trebuie pronunţată nu poate fi decât cea prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu admisibilitatea plângerii formulate, în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, de către persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, în cazul când se solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, potrivit art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe au admis prin încheiere asemenea plângeri şi, considerând suficiente probele existente în dosar, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală au desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa atacată ori dispoziţia din rechizitoriu şi au reţinut cauza spre judecare, pronunţând soluţii de achitare a inculpaţilor.

Alte instanţe, dimpotrivă, făcând aplicarea art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, au admis plângerea prin care se solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei de către persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, au desfiinţat rezoluţia ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu şi au schimbat temeiul de drept al soluţiei de netrimitere în judecată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Din prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală rezultă, în mod expres, că obiectul plângerii formulate în condiţiile acestui text de lege îl constituie rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanţa ori, după caz, rezoluţia de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale dată de procuror, precum şi dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

În ceea ce priveşte titularul plângerii formulate în condiţiile reglementate de art. 2781 din Codul de procedură penală, din dispoziţiile acestui text de lege reiese că atât persoana vătămată nemijlocit printr-o faptă de natură penală, cât şi orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate pot dobândi calitate procesuală activă, în cadrul ultimei categorii, alături de persoana învinuitului sau inculpatului, intrând şi persoana faţă de care s-a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale (făptuitorul).

Aşa fiind, din moment ce dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală nu conţin vreo limitare a persoanelor având interese legitime vătămate sau cu privire la aspectele ce pot constitui obiectul vătămării, se impune să se considere admisibilă plângerea prin care se solicită de către persoana care are calitatea de făptuitor, învinuit sau inculpat schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse de procuror.

O asemenea concluzie este în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 din Constituţia României şi cu interpretarea dată art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin care este garantat accesul liber la justiţie, în sensul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, în condiţiile garantării dreptului la un proces echitabil.

De altfel, este de observat că plângerea formulată în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală constituie un drept procesual al părţii de a sesiza instanţa numai pentru realizarea controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de procuror. Plângerea nu poate constitui mod de sesizare a instanţei cu judecarea propriu-zisă a fondului cauzei penale în primă instanţă.

Sub acest aspect, natura juridică a plângerii formulate în condiţiile reglementate de art. 2781 din Codul de procedură penală este aceea a unei căi de atac, iar soluţiile prin care această procedură specifică poate fi finalizată, astfel cum sunt prevăzute distinct în cuprinsul alin. 8 al aceluiaşi text de lege, nu pot fi decât de respingere sau de admitere a plângerii.

De aceea, în condiţiile în care pronunţarea unei soluţii de respingere a plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este condiţionată de stabilirea caracterului tardiv sau inadmisibil ori nefondat al acesteia, soluţia de admitere a unei astfel de plângeri nu ar putea fi dispusă decât în cazul stabilirii existenţei sau inexistenţei caracterului incomplet al urmăririi penale sau al aprecierii eronate a probelor de către organul de urmărire penală.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, atunci când judecătorul constată că plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată este întemeiată, o admite, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, procedând, după caz, astfel:

În cazul prevăzut la lit. b), trimite cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale sau redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza unei urmăriri penale inexistente sau incomplete.

Spre deosebire de această situaţie, în cazul prevăzut la lit. c) a aceluiaşi articol, dacă se constată că probele existente la dosar sunt suficiente, judecătorul va reţine cauza spre judecare.

Prin urmare, în acest ultim caz faza urmăririi penale este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, ceea ce duce la concluzia că sfera de aplicare a dispoziţiilor menţionate cuprinde numai soluţiile de scoatere de sub urmărire penală şi de încetare a urmăririi penale.

Aşadar, numai în această ipoteză, când constată că urmărirea penală nu s-a efectuat sau că este incompletă, judecătorul admite plângerea şi procedează conform art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

Ca atare, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală de către persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, atunci când se solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă instrumentarea este completă, instanţa poate dispune schimbarea acestui temei, în condiţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

Dar, în ipoteza reglementată în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, trebuie reţinut că, în raport cu conţinutul acestui text de lege, nu este posibilă constatarea suficienţei probelor existente la dosar pentru reţinerea cauzei spre judecare, câtă vreme nu s-a început urmărirea penală.

În această privinţă, încheierea de admitere a plângerii, dată de judecător, constituie şi act de punere în mişcare a acţiunii penale atunci când sesizarea instanţei se face prin plângerea persoanei vătămate sau a oricărei alte persoane ale cărei interese legitime au fost lezate.

Cu toate că prin art. 2781 alin. 9 din Codul de procedură penală se precizează, fără să se facă distincţie, că, "în cazul prevăzut în alin. 8 lit. c), actul de sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. 1", trebuie să se aibă în vedere totuşi că, în accepţiunea dispoziţiilor de ansamblu ce reglementează instituţia sesizării instanţei, o atare plângere nu poate proveni decât de la persoana vătămată nemijlocit prin fapta penală, pentru a i se atribui forţa procesuală specifică unui act de sesizare a instanţei.

Un asemenea tratament juridic se impune şi pentru că, în ipoteza plângerii formulate de însăşi persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, ar fi de neconceput ca tocmai plângerea ei să se constituie în act de sesizare a instanţei împotriva sa, cu încălcarea implicită a principiului procesual non reformatio in pejus.

De aceea, în raport cu aceste limite în care poate fi circumscris controlul judiciar în cadrul procedurii reglementate în art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată solicită schimbarea temeiului de drept al acestei soluţii, dispusă prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă se apreciază că este întemeiată plângerea prin care s-a invocat neefectuarea urmăririi penale sau caracterul ei incomplet, judecătorul nu poate pronunţa decât soluţia prevăzută la alin. 8 lit. b) din acelaşi articol.

Tot astfel, trebuie admis că, în ipoteza când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul are de asemenea posibilitatea să schimbe temeiul de drept al soluţiei dispuse de procuror, tot în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală de către persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, dacă acea persoană solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori al dispoziţiei cuprinse în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestui temei în condiţiile reglementate în art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
p. Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 45
din 10 noiembrie 2008

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 230 din 08/04/2009

Dosar nr. 23/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în şedinţa din 13 octombrie 2008 a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141, raportate la dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004, referitoare la recalcularea rentei veteranilor de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, începând cu luna martie 2004.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

În concluziile sale, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cerut admiterea recursului în interesul legii în sensul de a se stabili că renta lunară a veteranilor de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, prevăzută la art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, se recalculează începând cu data de 1 martie 2004, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi/sau al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea pentru astăzi, 10 noiembrie 2008, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141, raportate la prevederile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004 referitoare la recalcularea rentei veteranilor de război, cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, începând cu luna martie 2004.

Astfel, unele instanţe au stabilit că renta lunară a veteranilor de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă se recalculează începând de la data de 1 martie 2004 în raport cu solda de grad şi solda de funcţie (cumulate) la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

S-a reţinut că prin completarea Legii nr. 44/1994 care face distincţie între diferite ordine şi medalii acordate, fiecare tip de decoraţie beneficiind de o anumită categorie de rentă, cu baze de calcul diferite, s-a urmărit, astfel cum se arată şi în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12 din 23 martie 2004, aplicarea unui tratament egal tuturor veteranilor de război a căror contribuţie adusă pentru apărarea ţării este unanim recunoscută. Totodată aceste instanţe au reţinut că din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 141 din lege reiese în mod evident intenţia legiuitorului ca baza de calcul (solda) pentru stabilirea rentei lunare cuvenită veteranilor de război să fie alcătuită atât din solda de grad, cât şi din solda de funcţie (cumulate) la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, diferenţierile fiind determinate doar de procentele prevăzute în art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994.

Alte instanţe au stabilit, dimpotrivă, că renta lunară a veteranilor de război prevăzuţi la art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, se recalculează, începând cu data de 1 martie 2004, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi/sau al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Aceste instanţe au reţinut că dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, instituie 4 categorii de veterani de război, în funcţie de ordinele şi medaliile care le-au fost conferite, stabilind drepturi distincte pentru fiecare categorie în parte, şi că prin introducerea art. 141 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004 nu s-a modificat modul de stabilire al rentei lunare, ci aceste prevederi legale au fost completate în sensul că la determinarea cuantumului rentei de care beneficiază veteranii de război se iau în calcul, după caz, solda de grad şi/sau solda de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, indiferent de sistemul public sau militar de asigurări sociale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 1 lit. a) şi b) şi alin. 2 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 28 octombrie 2002: "Veteranii de război, cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, beneficiază de următoarele drepturi, dacă nu le-au primit prin alte legi de împroprietărire de la data decorării până în prezent şi dovedesc cu acte legale dreptul solicitat:

a) (...)

- cei decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul, de o rentă lunară echivalentă cu solda de bază a unui sublocotenent, compusă din solda de grad şi solda de funcţie la minim;

- cei decoraţi cu Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, clasa Cavaler, de o rentă lunară echivalentă cu solda de grad a unui sublocotenent;

b) cei decoraţi cu Ordinul Steaua României cu spade şi panglică de Virtute Militară sau cu Ordinul Steaua României cu spade, Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, Ordinul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară sau Ordinul Coroana României cu spade, Ordinul Crucea Regina Maria, Medalia Virtutea Militară de Război, Medalia Virtutea Maritimă, Medalia Virtutea Aeronautică sau Medalia Aeronautică, Medalia Serviciul Credincios cu spade, Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade, Crucea Serviciul Credincios cu spade, Crucea Meritul Sanitar şi Medalia Virtutea Ostăşească (...) beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent."

De asemenea, potrivit art. 14 din aceeaşi lege: "Veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute la art. 13 alin. 1 lit. a) şi b), dar cărora le-a fost conferită Medalia «Crucea comemorativă al celui de-al doilea război mondial 1941-1945» beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 25% din solda de grad a unui sublocotenent."

Prin art. I pct. 4 din Legea nr. 303/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, procentul în baza căruia se calculează renta lunară a veteranilor de război cărora le-a fost conferită Medalia "Crucea comemorativă al celui de-al doilea război mondial 1941-1945" a fost modificat de la 25% la 50%.

Totodată, prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004, după art. 14 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, s-a introdus un nou articol, art. 141, cu următorul cuprins: "Începând cu luna martie 2004, renta lunară prevăzută la art. 13 şi 14 se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, stabilite conform legii."

Dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, instituie 4 ipoteze juridice cu privire la calculul rentei de care beneficiază veteranii de război, după cum urmează:

1. renta lunară echivalentă cu solda de bază a unui sublocotenent compusă din solda de grad şi solda de funcţie la minim. Beneficiază de această rentă veteranii de război decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul [art. 13 lit. a) teza a doua din lege];

2. renta lunară echivalentă cu solda de grad a unui sublocotenent. Beneficiază de această rentă veteranii de război decoraţi cu Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, clasa Cavaler [art. 13 lit. a) teza a treia din lege];

3. renta lunară echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent. Beneficiază de această rentă veteranii de război decoraţi conform art. 13 lit. b) din lege;

4. renta lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent. Beneficiază de această rentă veteranii de război cărora le-a fost conferită Medalia "Crucea comemorativă al celui de-al doilea război mondial, 1941-1945" (art. 14 din lege).

Cu alte cuvinte, prin art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, este reglementat modul de calcul al rentei lunare de care beneficiază veteranii de război, pe când dispoziţiile art. 141 din acelaşi act normativ instituie numai baza de calcul a rentei lunare, şi anume solda (de grad şi de funcţie, după caz, circumstanţiere prevăzută în mod expres) unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Astfel, cum se arată în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, prin introducerea art. 141 în Legea nr. 44/1994, republicată, s-a urmărit aplicarea unui tratament egal tuturor veteranilor de război, întrucât prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2004 au fost reglementate două cuantumuri diferite ale soldei de grad a unui sublocotenent, unul pentru Ministerul Apărării Naţionale şi altul pentru celelalte sisteme militare.

În momentul adoptării Legii nr. 44/1994, renta lunară cuvenită veteranilor de război se stabilea prin raportare fie la solda unui sublocotenent din Ministerul Apărării Naţionale, fie la solda unui sublocotenent din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Scopul urmărit prin introducerea art. 141 în Legea nr. 44/1994, republicată, nu a fost acela de a egaliza pe toţi veteranii de război sub aspectul cuantumului rentei la care aceştia sunt îndreptăţiţi, în sensul de a se calcula pentru toţi, indiferent de decoraţia primită, o rentă raportată la cumulul dintre solda de grad şi solda de funcţie a unui sublocotenent, ci de a introduce ca unic element de referinţă pentru determinarea rentelor solda unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, indiferent de sistemul militar din care provin veteranii de război.

Până în luna martie 2004 soldele de grad şi soldele de funcţie ale unui sublocotenent, în raport cu care se stabileau rentele lunare cuvenite veteranilor de război, după distincţiile prevăzute la art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, aveau aceeaşi valoare, atât în sistemul de apărare naţională, cât şi în celelalte sisteme militare.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2004 a fost completată Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, majorându-se valoarea de referinţă sectorială, începând cu luna martie 2004, şi, drept urmare, majorându-se şi nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2004 au fost stabilite două cuantumuri diferite ale soldei de grad a unui sublocotenent, unul pentru Ministerul Apărării Naţionale şi altul pentru celelalte sisteme militare, şi, drept urmare, începând cu 1 martie 2004 ar fi beneficiat de un nou cuantum al rentei lunare numai veteranii de război proveniţi din sistemul apărării naţionale, fapt care ar fi determinat o aplicare discriminatorie a Legii nr. 44/1994, republicată, şi o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi.

Dacă prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004 s-ar fi urmărit ca la stabilirea cuantumului rentei lunare cuvenite veteranilor de război să se ia în calcul cumulul soldei de grad şi al celei de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, atunci prin ordonanţă s-ar fi procedat la modificarea sau completarea art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, şi nu la introducerea unui nou articol, respectiv art. 141.

În plus, în situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca baza de calcul a rentei cuvenite veteranilor de război să se determine în raport cu ambele solde cumulate, atunci, odată cu modificarea procentului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, prin art. I pct. 4 din Legea nr. 303/2007, s-ar fi modificat şi modul de raportare a acestuia, adăugându-se la solda de grad a unui sublocotenent şi solda de funcţie.

În consecinţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004 a înlăturat doar diferenţierea nejustificată a rentelor lunare cuvenite veteranilor de război, după 1 martie 2004, în funcţie de apartenenţa acestora la un sistem sau altul de asigurări sociale.

Astfel fiind, rezultă cu evidenţă faptul că veteranii de război decoraţi cu ordinele şi medaliile prevăzute la art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, beneficiază de o rentă lunară care se calculează conform aceloraşi dispoziţii, fie în raport cu solda de grad, fie în raport cu solda de bază (compusă din solda de grad şi solda de funcţie), dar, în ambele situaţii, art. 141 din lege instituie o bază de calcul unică, şi anume solda - după caz, de grad şi/sau de funcţie - unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Calculul rentei lunare cuvenite veteranilor de război prin raportare la solda de grad şi solda de funcţie, cumulate, ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale se realizează numai în ipoteza reglementată de art. 13 lit. a) teza a doua din Legea nr. 44/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume numai în cazul veteranilor de război decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă.

Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să se stabilească că dispoziţiile art. 141, raportate la dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994, republicată, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004, se interpretează în sensul că renta lunară cuvenită veteranilor de război se calculează conform prevederilor art. 13 şi 14 din lege, în raport cu solda de grad şi/sau solda de funcţie, după caz, ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Dispoziţiile art. 141, raportate la dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004, se interpretează în sensul că renta lunară se calculează conform prevederilor art. 13 şi 14 din lege, în raport cu solda de grad şi/sau solda de funcţie, după caz, ale unui sublocotenent din Ministerul Apărării Naţionale.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 46
din 15 decembrie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 16/07/2009

Dosar nr. 27/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

În şedinţa din 13 octombrie 2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au întrunit şi au luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, în raport de dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/2006 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului militar şi funcţionarilor publici cu statut special din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2000 privind salarizarea personalului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale membrilor Colegiului Consiliului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2001.
Procurorul general al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
În concluziile sale, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cerut admiterea recursului în interesul legii, referitor la plata sporului de confidenţialitate, în sensul de a se stabili că judecătorii, procurorii şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea nu au dreptul la acest spor deoarece nu fac parte din categoriile de persoane stabilite în mod expres prin lege.
În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea pentru azi, 15 decembrie 2008, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul brut lunar judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, în raport de dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2001.

Astfel, unele instanţe au respins acţiunile reclamanţilor, magistraţi şi personal auxiliar de specialitate, privind acordarea sporului de confidenţialitate cu motivarea că aceştia nu fac parte din categoria personalului militar şi a funcţionarilor publici cu statut special din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, personalului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cel al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

S-a mai susţinut că situaţia acestui personal nu este considerată comparabilă cu cea a magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate din sistemul judiciar, al căror statut şi sistem de salarizare sunt reglementate prin legi de sine stătătoare, motiv pentru care nu se poate reţine o discriminare în acest sens.

S-a relevat că diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sistemul bugetar reprezintă opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le diferenţiază în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Prin urmare, pentru instituirea sporului de confidenţialitate legiuitorul a avut în vedere numai anumite categorii de personal şi a limitat strict sfera acestora la cel deţinător de informaţii clasificate, conform prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, cu modificările ulterioare.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul admiterii unor asemenea acţiuni formulate de magistraţi şi de personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate care reprezintă spor de confidenţialitate, în cuantum de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară şi, respectiv, salariul de bază brut lunar.

În motivarea acestui punct de vedere s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2001, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile, documentele de care iau cunoştinţă în cadrul funcţiei, personalul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii beneficiază de un spor lunar de confidenţialitate în cuantum de până la 30% calculat la salariul de bază brut. De asemenea, s-a relevat că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din acelaşi act normativ, salariile de bază pentru funcţii de conducere şi de execuţie din cadrul consiliului sunt asimilate funcţiilor specifice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale.

S-a învederat că obligaţia profesională de confidenţialitate a fost impusă imperativ salariaţilor magistraţi şi personalului auxiliar de specialitate de către legiuitor prin dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) şi (2) din Codul deontologic al magistraţilor, aprobat prin Hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, aprobat prin Hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 145/2005.

S-a considerat că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate desfăşoară o activitate judiciară ce implică administrarea sau cel puţin contactul cu informaţii confidenţiale (unele chiar clasificate), constând în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecţia victimelor, datele cu caracter personal ale justiţiabililor şi colegilor de serviciu, secret bancar, economic, drepturi de proprietate intelectuală, fapt ce îi îndreptăţeşte la acordarea sporului de confidenţialitate.

În fine, s-a mai susţinut că prin neacordarea sporului de confidenţialitate sunt încălcate principiile constituţionale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaţionale în materie, respectiv, dispoziţiile art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcţionarilor publici civili sau militari, ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari, ale persoanelor care deţin demnităţi publice, ale magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.

Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.

Este un raport juridic care are la bază un acord de voinţă, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ulterior numirii, părţi în raporturile de muncă ale magistraţilor sunt, în puterea legii, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe şi parchete de pe lângă acestea. Atribuţiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcţională, operatorie.

Anumite atribuţii clasice ale angajatorului, chiar esenţiale, sunt exercitate de către Preşedintele României şi Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorităţi decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraţilor.

Drepturile şi obligaţiile acestor categorii de personal sunt reglementate de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile personalului auxiliar de specialitate, acestea sunt reglementate de Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Ceea ce este comun magistraţilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate, în ceea ce priveşte problema pusă în discuţie de recursul în interesul legii, este faptul că atât atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui post, condiţiile de muncă, cât şi cuantumul indemnizaţiilor/salariilor nu pot fi negociate în mod individual deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, dispune în art. 39 alin. (2) lit. f) că salariatului îi revine obligaţia de a respecta secretul de serviciu.

La rândul ei, Legea nr. 182/2002 stabileşte la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfăşoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informaţii clasificate trebuie să prezinte conducătorului unităţii un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu. Textul legal reglementează două ipoteze privind acest angajament, şi anume: la încadrarea în muncă (la încheierea contractului individual de muncă sau la naşterea raportului de serviciu) ori la trecerea într-o altă muncă în cadrul aceleiaşi unităţi (la acelaşi angajator).

Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul deontologic al magistraţilor, magistraţii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, conform art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidenţialitatea, în legătură cu faptele şi informaţiile despre care ia cunoştinţă în executarea funcţiei, cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 978 din 7 decembrie 2006, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu informaţiile clasificate, în funcţie de certificatul/avizul de securitate deţinut, cadrele militare în activitate, funcţionarii publici cu statut special, militarii angajaţi pe bază de contract şi personalul civil din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Unităţile, categoriile de personal, condiţiile de acordare şi cuantumul sporului de confidenţialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituţiei centrale din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.

De asemenea, prin dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, act normativ care se aplică numai celor numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că sporul de confidenţialitate se acordă funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, Consiliului Legislativ.

Categoriile de funcţionari publici, cuantumurile sporului de confidenţialitate şi condiţiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Spor de confidenţialitate primesc şi personalul din aparatul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării [art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată], funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care lucrează cu cifru (art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare), personalul din aparatul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2001), personalul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, cu modificările şi completările ulterioare], personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului şi al Ministerului Integrării Europene, precum şi personalul contractual din instituţiile şi autorităţile publice (art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare).

Cu alte cuvinte, spor de confidenţialitate primeşte tot personalul din instituţiile şi autorităţile publice care gestionează informaţii clasificate din clasa secrete de stat şi secrete de serviciu şi pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.

În toate cazurile categoriile de personal, cuantumurile sporului de confidenţialitate şi condiţiile de acordare se stabilesc în limitele prevăzute de reglementările în vigoare de către ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Sporul de confidenţialitate nu era prevăzut printre sporurile ce se acordau magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, astfel cum a fost completată şi modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, de Legea nr. 56/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor-asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, acte normative în prezent abrogate.

Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare), cât şi salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei (Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007nr. 247/2007, cu modificările şi completările ulterioare). privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea

În aceste condiţii, sporul de confidenţialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.

Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituţii şi autorităţi publice care gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus.

Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituţional, întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, instanţele judecătoreşti neavând o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi executarea drepturilor lor subiective.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt esenţiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă etc., precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei ori executării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau orice alte domenii ale vieţii publice.

Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul acestei ordonanţe.

Sunt discriminatorii, potrivit ordonanţei, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare [art. 2 alin. (1)-(3)].

Prin această ordonanţă, astfel cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L180 din 19 iulie 2000, şi prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L303 din 2 decembrie 2000.

Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, republicată, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.

Aşa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanţă caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane faţă de alte persoane, fără să facă vreo distincţie cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înţeles că se referă şi la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament şi ordonanţele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie.

Cât priveşte noţiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere şi practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă.

Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul muncii şi art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri la salariul de bază.

Salariul de bază constituie elementul principal al salariului şi se stabileşte pentru fiecare salariat în raport cu mai mulţi factori, cum ar fi: pregătirea profesională, competenţa, calificarea, locul, rolul şi importanţa activităţii desfăşurate, complexitatea atribuţiilor de serviciu, răspunderea şi riscurile funcţiei, incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal etc.

Noţiunea de salariu are un sens extins, referindu-se şi la indemnizaţiile de bază cuvenite magistraţilor, parlamentarilor, demnitarilor ş.a.

Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituţie şi art. 6 alin. (3) din Codul muncii.

Cel de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, în concordanţă cu normele Uniunii Europene, şi precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare".

Munca poate fi egală deoarece funcţia/postul sunt identice, ca atribuţii de serviciu, impunându-se aceleaşi cerinţe pentru salariaţii care le ocupă.

Dacă felul muncii este acelaşi, dacă cerinţele şi condiţiile de muncă sunt aceleaşi, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferenţierile de salarizare nu se justifică.

În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul aceloraşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel.

Întrucât salariile (indemnizaţiile) de bază se stabilesc în funcţie de factorii amintiţi mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv şi rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existenţa unor discriminări.

În ceea ce priveşte însă sporurile, adică acele elemente accesorii şi variabile ale salariului, care se acordă în funcţie de condiţiile în care se prestează munca, situaţia este cu totul alta.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi şi ordonanţe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional (art. 41 alin. 3) şi în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate şi unităţi.

În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificaţii, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiţii de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerinţe speciale.

Sporurile la salariul (indemnizaţia) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;

- salariatul să lucreze efectiv în condiţiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea şi atribuţiile de serviciu, funcţia (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea şi valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate şi cuantumul salariului (indemnizaţiei) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condiţiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.

Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă ca, în cazul a 2 salariaţi, care nu se găsesc în situaţii juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuţiilor de serviciu, răspunderii ş.a., dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleaşi condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanţa în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.

Cu alte condiţii, în considerarea unor condiţii amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea şi complexitatea atribuţiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcţii şi activităţi, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalităţii cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituţie, însă acest tratament diferenţiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizaţiei) de bază, a indemnizaţiilor care constituie sumele plătite anumitor salariaţi în funcţie de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, cât şi a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcţie de performanţele individuale.

În ceea ce priveşte însă sporurile la salariul (indemnizaţia) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaţilor indiferent de posturile şi funcţiile pe care le ocupă şi de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condiţiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

Acest lucru se referă şi la sporul de confidenţialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administraţia publică, centrală sau locală, în justiţie sau în aparatul Parlamentului.

Acceptând teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii s-ar ajunge la o situaţie discriminatorie în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, ale art. 1-3 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, şi ale art. 1 din Protocolul 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât nu se constată existenţa unei justificări legitime, obiective şi rezonabile.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi stabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

Ca atare, magistraţii, magistraţii asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidenţialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea şi alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziţiei legale amintite mai sus.

Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidenţialitate de 15% calculat la salariul (indemnizaţia) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situaţiei de discriminare.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se constata că interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) şi (2) din Codul deontologic al magistraţilor, şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la despăgubiri constând în sporul de confidenţialitate de 15% calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) şi (2) din Codul deontologic al magistraţilor, şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora,

constată că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
p. Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei,
eliberată din funcţie prin pensionare,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.