"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 11
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 840 din 15/12/2008
Dosar nr. 68/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la organul judiciar căruia îi revine competenţa să dispună, în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia în care această măsură a fost luată de un judecător în temeiul dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că procurorului îi revine competenţa de a dispune prelungirea măsurilor preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de către judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa organului judiciar de a dispune, în cursul urmăririi penale, prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia când o atare măsură a fost luată de un judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul este competent să dispună prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei de a nu părăsi ţara în cazul în care, în cursul urmăririi penale, această măsură a fost luată de el, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.

S-a motivat că, în astfel de cauze, prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu poate fi dispusă de procuror, în calitate de organ de urmărire penală, întrucât asemenea măsuri trebuie supuse controlului instanţei de judecată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Într-o altă opinie, dimpotrivă, s-a considerat că în cazul în care măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara a fost luată de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de procedură penală, competenţa de a dispune prelungirea acestei măsuri revine procurorului.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin dispoziţiile art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală s-a instituit pentru judecător posibilitatea ca, în caz de respingere a propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, să dispună luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu părăsi ţara.

Este de observat însă că din examinarea dispoziţiilor legale privind măsurile preventive rezultă că mai există şi alte ipoteze reglementate în legătură cu luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara.

Sub acest aspect, trebuie să se aibă în vedere că prin art. 145 alin. 1 şi art. 1451 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi aceea a obligării de a nu părăsi ţara pot fi dispuse faţă de învinuit ori inculpat de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.

Pe de altă parte, potrivit alin. 2 al art. 145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 69 din Legea nr. 356/2006, în cursul urmăririi penale durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii, iar prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

Ca urmare, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării dispoziţiilor procedurale, se impune să se constate că indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara (procuror sau judecător), în cursul urmăririi penale prelungirea acestei măsuri se dispune de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Rezultă deci că prin dispoziţiile legale menţionate nu s-a instituit o competenţă alternativă a judecătorului şi procurorului în luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cursul urmăririi penale, faţă de aceea din cursul cercetării judecătoreşti. În atare situaţie, competenţa de a dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu părăsi ţara revine judecătorului, în cursul urmăririi penale, numai în cazurile expres prevăzute în art. 146 alin. 111 şi art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, respectiv în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului ori al schimbării temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive.

De aceea, se impune concluzia că, pentru faza judecăţii în primă instanţă, dispoziţiile legale nu prevăd verificări privind măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau privind măsura obligării de a nu părăsi ţara, fiind incidente în astfel de situaţii dispoziţiile referitoare la luarea, înlocuirea, revocarea, respectiv încetarea de drept a acestor măsuri prevăzute de art. 145 alin. 1, art. 1451, art. 139 şi art. 140 din Codul de procedură penală, spre deosebire de procedura prevăzută în art. 3002 raportat la art. 160^b din acelaşi cod în legătură cu măsura arestării preventive.

Aşadar, în cazul dispunerii de către judecător, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, legiuitorul nu a reglementat o procedură asemănătoare cu aceea prevăzută în art. 155 din Codul de procedură penală în legătură cu prelungirea duratei arestării preventive dispusă de instanţă în cursul urmăririi penale, soluţie determinată de caracterul excepţional al măsurii arestării preventive care, în reglementarea actuală, poate fi dispusă motivat şi numai de judecător.

În această privinţă, nu se poate considera că s-ar aduce atingere protecţiei juridice a drepturilor omului, prin prelungirea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece o atare prelungire se dispune numai în caz de necesitate, concretizată în împrejurarea că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în conformitate cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind accesul liber la justiţie, prelungirea nici nu este definitivă, împotriva ordonanţei prin care este dispusă putându-se face plângere potrivit art. 1402 din Codul de procedură penală, iar încheierile pronunţate în această privinţă sunt supuse recursului.

De altfel, a atribui judecătorului competenţa să dispună prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cazul în care, în cursul urmăririi penale, a luat anterior această măsură, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală, ar echivala cu crearea unor noi norme de reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală sau ale art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Măsurile preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 1491 alin. 12 din acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.