ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 2
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 859 din 19/12/2008
Dosar nr. 61/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de acţiunea tăinuitorului de a lăsa să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura în continuare valorificarea bunurilor sustrase.

1. Astfel, unele instanţe au apreciat că, într-o asemenea situaţie, sunt întrunite numai elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a subliniat că primul act de tăinuire constituie o complicitate morală determinată de împrejurarea că bunurile au fost primite pentru a fi ascunse sau valorificate, cunoscându-se de făptuitor că ele provin din sustrageri repetate săvârşite de aceeaşi persoană.

2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în astfel de cauze, subzistă infracţiunea de tăinuire în forma simplă sau continuată.

S-a motivat că, din moment ce făptuitorii dobândesc, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, bunuri provenite din furt, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, după caz, în forma simplă sau continuată.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, reţinut ca atare, înţelegerea expresă sau tacită între autorul furtului şi tăinuitor în sensul asigurării în continuare a valorificării bunurilor sustrase îmbracă forma complicităţii morale întrucât tăinuirea repetată de bunuri, cunoscând că provin din sustrageri repetate, echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire.

Ca urmare, s-a considerat că, în asemenea cazuri, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de complicitate la furt în forma simplă sau continuată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 26 din Codul penal se prevede că este complice "persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală", precizându-se în continuare că "este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".

Pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire constă, potrivit art. 221 din Codul penal, în "primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material...".

Ca urmare, ceea ce diferenţiază infracţiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul penal, de participaţia penală prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din acelaşi cod constă în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracţiunea din care provine bunul, deoarece atât infracţiunea de tăinuire, cât şi complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex şi corelativ cu infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

Aşadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracţiunea la care se referă provenienţa bunului, în vreme ce existenţa infracţiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracţiuni, diferenţa privind, deci, momentul ajutorului sau înlesnirii.

Evident, această diferenţă priveşte şi latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei la ambele infracţiuni.

Astfel, în timp ce complicele cunoaşte care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale şi că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârşirea acelei infracţiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracţiunii din care provine bunul, nu cunoaşte când a avut loc acea infracţiune, la săvârşirea căreia nu a avut nicio contribuţie, încât actul comis de el nu se inserează, ca şi cel al complicelui, în antecedenţa susceptibilă să constituie cauză a infracţiunii, ci în consecinţele post-factum ale acesteia.

De altfel, este relevant că legiuitorul, pentru a marca aceste diferenţe, utilizează noţiunea de "promisiune" în reglementarea complicităţii morale prin tăinuire.

De aceea, dacă o persoană săvârşeşte activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracţiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracţiunii de tăinuire este posterioară infracţiunii cu care se află în conexitate.

Tot astfel, dacă o persoană care tăinuieşte un bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej şi o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracţiunea de tăinuire şi complicitate la furt în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În acest sens, trebuie observat că autorul, săvârşind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracţiunii cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului).

Împrejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul şi-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracţiuni ce urmează a fi săvârşită, la care el se hotărăşte să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor arătate mai sus, cu privire la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt

în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei