DECIZIA Nr.62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi

Publicată în Monitorul Oficial nr.104 din 12.02.2007

Ioan Vida - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Marinela Mincă - procuror Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.56 din
Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicată de Mihaela Mârza în Dosarul
nr.3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr.2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu în Dosarul nr.1.462/85/2006 al
Tribunalului Sibiu - Secţia penală. Conexarea dosarelor şi dezbaterile au avut loc în şedinţa
publică din data de 11 ianuarie 2007, în prezenţa autoarei excepţiei, Elena Iulia Ştefănescu,
şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 18 ianuarie 2007.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
Prin încheierile pronunţate în dosarele nr.3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara (7
septembrie 2006), nr.2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu (13 septembrie 2006) şi
nr.1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală (18 septembrie 2006), a fost sesizată
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.56
din Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicată în aceste dosare de către Mihaela Mârza, de Sofia Ţămbălaru şi, respectiv, de Elena Iulia Ştefănescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Mihaela Mârza a susţinut că prin abrogarea art.205 şi 206 din Codul penal s-au încălcat dispoziţiile cuprinse în art.16, 20 şi 21
din Constituţie. Sofia Ţămbălaru a susţinut că abrogarea dispoziţiilor art.206 şi 207 din Codul penal contravine dispoziţiilor art.21 din Constituţie, întrucât are ca efect "imposibilitatea
contestării de către magistraţi, în justiţia penală, a activităţii calomnioase a unor ziarişti care,
prin articole defăimătoare, conduc la vătămarea imaginii acestora, nemaipăstrându-se un just
echilibru între interesul general al statului privind imaginea justiţiei şi dreptul magistraţilor de
a-şi apăra onoarea şi demnitatea". Elena Iulia Ştefănescu a susţinut că, întrucât nu există o
lege care să reglementeze şi să sancţioneze delictele de presă, în conformitate cu
prevederile art.30 alin.(8) ultima teză din Constituţie, abrogarea dispoziţiilor art.206 şi 207 din
Codul penal a creat un vid legislativ cu consecinţa lipsirii de protecţie juridică a victimelor actelor de defăimare prin presă.
Judecătoria Timişoara a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa în sensul că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât abrogarea art.205 şi 206 din
Codul penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, care nu
contravine prevederilor constituţionale invocate.
Judecătoria Târgu Jiu a opinat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,
întrucât dispoziţiile legale criticate nu încalcă normele constituţionale deoarece "prin
abrogarea dispoziţiilor art.206 şi 207 din Codul penal nu se poate pune în discuţie violarea dreptului constituţional al magistraţilor şi al oricărei persoane privind accesul liber la justiţie şi
dreptul la un proces echitabil [...], subzistând posibilitatea fiecăruia de reparare a prejudiciului moral prin promovarea unei acţiuni civile".
Tribunalul Sibiu - Secţia penală a arătat că "vidul legislativ" invocat de autoarea
excepţiei "nu atrage calificarea ca neconstituţională a prevederii incriminate" şi că, în
consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Guvernul a comunicat punctul său de vedere în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu instituie nicio
discriminare, este în deplină concordanţă cu tratatele şi convenţiile la care România este parte şi nu îngrădeşte liberul acces la justiţie.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,
întrucât prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului
Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.I pct.56 din Legea
nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.601 din 12 iulie 2006, având următorul cuprins: "Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă."
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art.146 lit.d) din Constituţie, ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să se
pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Referitor la competenţa sa, Curtea reţine că art.146 lit.d) din Constituţie nu exceptează
de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul
constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile
prevăzute de art.147 alin.(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format
obiectul abrogării continuă să producă efecte. De altfel, Curtea Constituţională s-a
pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este întemeiată şi urmează să fie admisă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează.
Dispoziţiile art.205, 206 şi 207 din Codul penal, abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, au următorul cuprins:
- Art.205: Insulta
"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală
sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art.206: Calomnia
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate
privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune
penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art.207: Proba verităţii
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art.205 şi, respectiv,
art.206 din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ al infracţiunilor analizate este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate
produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audiovizuale. Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor
care le comit - simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti etc. -, faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. Dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă
imposibilă convieţuirea socială, care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justa măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată prin art.1
alin.(3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul citat din Legea fundamentală prevede că "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate".
Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art.205, 206 şi
207 din Codul penal, Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte de lege şi
dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor
art.1 alin.(3) din Constituţia României.
În acelaşi sens, Curtea reţine că, aşa cum corect se arată în motivarea excepţiei ridicate în dosarul Tribunalului Sibiu - Secţia penală, prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a
creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează
demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază
de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
În dezacord cu opinia exprimată în cauză de Judecătoria Târgu Jiu, Curtea Constituţională nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea
recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de
a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire
juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă
parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte
ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece dezonoarea
este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici
compensată prin foloase materiale.
Din această perspectivă, Curtea constată că abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul
penal încalcă şi principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art.21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute în art.6 şi, respectiv,
art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum
şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art.16 din Constituţie.
Curtea Constituţională reţine că liberul acces la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării ce s-a produs. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauzele Aydin contra Turciei din 1997, Conka împotriva Belgiei din 2002, că efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art.13 din Convenţie constă în a
impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa naţională să ofere o "reparaţie
adecvată", recursul trebuind să fie "efectiv" atât în cadrul reglementărilor legale, cât şi în
practica de aplicare a acestora.
Or, înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii, ca valoare supremă în statul
de drept, determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justiţie în această materie. În plus, Curtea constată că, prin efectul abrogării analizate, spre deosebire de persoanele ale
căror drepturi - altele decât dreptul la onoare şi la o bună reputaţie - au fost încălcate şi care
se pot adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor lor, victimele infracţiunilor
de insultă şi calomnie nu au nicio posibilitate reală şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară
de apărarea demnităţii lor - valoare supremă, garantată de Legea fundamentală.
Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicată de Judecătoria Timişoara în sensul că
abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul
măsurilor de politică penală şi că, în consecinţă, excepţia este neîntemeiată. Potrivit art.1
alin.(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că
Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De
exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce
Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art.4 alin.(2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea
omului. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită
prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care
aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.
Curtea constată că abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi
dispoziţiilor art.30 alin.(8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie
sunt săvârşite prin presă. Textul constituţional menţionat prevede că "delictele de presă se
stabilesc prin lege". În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială - de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franţa - sau prin
legea penală comună, care este în cazul de faţă Codul penal. Astfel, dimensiunea
constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie,
ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitorului.
Examinând constituţionalitatea abrogării art.205, 206 şi 207 din Codul penal prin
dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, Curtea Constituţională are în vedere şi
prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art.30 din Constituţia României, art.10
paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
art.19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art.30 alin.(1) din Constituţia României, "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin.(6) că "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine".
Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art.30 alin.(6) din Constituţia României,
concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept
absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că
libertatea unei persoane sie termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În
acest sens, art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor
străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să
încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art.10 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora [...]", precum şi în art.19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale
şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie
expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu există nicio incompatibilitate între
principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care să impună
dezincriminarea acestor infracţiuni.
În sfârşit, Curtea constată că incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din
Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii, abrogate prin dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări
europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda,
Cehia, Slovenia, Ungaria şi altele.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(1) şi (4) din
Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d), al art.29 şi al art.31 din Legea
nr.47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Mârza în Dosarul
nr.3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr.2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu în Dosarul nr.1.462/85/2006 al
Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006
pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal,
sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2007.

OPINIE SEPARATĂ

Ceea ce ne desparte de considerentele reţinute de majoritatea membrilor Curţii
Constituţionale pentru a admite excepţiile şi a constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.I
pct.56 din Legea nr.278/2006 nu este optica diferită în legătură cu importanţa relaţiilor sociale
privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, ci aprecierea diferită a libertăţii legiuitorului în alegerea mijloacelor prin care înţelege
să-şi îndeplinească obligaţia constituţională de a apăra aceste valori şi de a asigura
exercitarea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi.
Suntem de acord că demnitatea umană, consacrată ca valoare supremă chiar prin
principiile generale ale Constituţiei, cu garanţia prevăzută la art.30 alin.(6) din Legea
fundamentală, obligă legiuitorul ca prin elaborarea legislaţiei şi prin aplicarea acesteia să
asigure ocrotirea adecvată, efectivă şi eficientă a acestei valori. Constituţia însă nu stabileşte
mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale. Aceasta este lăsată la libera apreciere a legiuitorului. Politica penală a statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi
consecinţele anumitor fapte antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele
juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea
gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie încriminate şi combătute prin
aplicarea unor sancţiuni penale.
Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, aprecierea că în
prezent nu se impune apărarea prin mijloace de drept penal a demnităţii, reputaţiei şi a
dreptului persoanei la propria imagine şi în consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi
de calomnie nu contravine niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de
oportunitate şi de justificare practică.
Operând această dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea
faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Nereglementarea explicită a
răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi
calomnie, nu înseamnă vid legislativ. Dacă practica instanţelor judecătoreşti a stabilit
existenţa unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi
apărarea intereselor legitime ale victimelor lor, ea demonstrează că, în realitate, nu există un
vid legislativ, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, iar afectarea acesteia fiind ireparabilă prin
sancţiuni cu caracter civil, nici sancţiunile cu caracter penal nu sunt de natură să asigure mai
multe satisfacţii pe acest plan.
Nu putem omite nici existenţa unui alt viciu de ordin constituţional şi legal al soluţiei
adoptate cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale. Potrivit prevederilor art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii
actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile
supuse controlului."
Decizia la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunţată în cadrul controlului
concret a posteriori de constituţionalitate. Art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 a produs efecte
juridice de la data intrării în vigoare a legii, după acea dată nemaifiind posibilă tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit faptele prevăzute de fostele articole 205 şi 206 din
Codul penal. Decizia Curţii Constituţionale, determinând, prin efectele sale, suspendarea
efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituţionale, face ca de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, să reintre în vigoare dispoziţiile art.205 şi 206 din Codul penal, ceea ce echivalează cu încriminarea din nou a faptelor de insultă şi de
calomnie, încriminare ce intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. În aceste condiţii,
Curtea Constituţională devine legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie
şi nici de propria-i lege organică.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, Ioan Vida, Kozsokár Gábor PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE OPINIE CONCURENTĂ

În consens cu majoritatea judecătorilor Curţii, consider că dispoziţiile legale menţionate
sunt neconstituţionale. Consider însă, totodată, fără a nega neapărat forţa şi coerenţa
argumentării care impune o asemenea soluţie, că anumite sublinieri, nuanţări şi explicitări, în
cuprinsul său, ar fi fost benefice. Prezenta opinie concurentă îşi propune să le înfăţişeze. Achiesând la teza caracterului neconstituţional al dispoziţiilor legale în cauză, opinez,
însă, că acesta este determinat, în primul rând, de încălcarea art.30 alin.(6) din Constituţie,
aşa cum rezultă din analiza ce urmează. După ce, în alin.(1), textul constituţional menţionat defineşte noţiunea de libertate de exprimare, prin prisma obiectului şi a modalităţilor de
exteriorizare, consacrând caracterul lor inviolabil, în alin.(6) prevede limitele exercitării
acesteia şi încă de o manieră tranşantă, ce rezultă din formula prohibitivă utilizată: "Libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici
dreptul la propria imagine". Aşadar, în viziunea legiuitorului constituant, libertatea de exprimare nu are caracter absolut, ci, asemeni oricărui alt drept sau altei libertăţi, este
garantată şi protejată numai în măsura în care este valorificată în mod legitim, cu respectarea şi, deci, fără a aduce atingere drepturilor sau libertăţilor în egală măsura ocrotite ale altor persoane. Evident, o atare construcţie nu are în sine nimic insolit, nefăcând decât să dea
expresie teoriei abuzului de drept, care poate şi trebuie considerată una dintre trăsăturile
fundamentale ale statului de drept. Valorificarea arbitrară a libertăţii de exprimare, cu încălcarea limitelor sale constituţionale, o lipseşte de legitimitate şi, prin aceasta, de protecţia
autorităţii publice. De această protecţie urmează să beneficieze, în schimb, titularii atributelor
personale nepatrimoniale astfel încălcate, care vor fi îndreptăţiţi să apeleze la forţa coercitiva
a statului pentru a obţine încetarea încălcării şi repararea eventualului prejudiciu cauzat. O vor putea face utilizând oricare dintre formele de răspundere juridică prevăzute în sistemul
nostru de drept, plenitudinea de protecţie constituind regula în această materie şi, ca atare, găsindu-şi aplicare, în măsura în care textul constituţional nu prevede expres că una sau alta dintre formele de răspundere nu este incidenţă.
Neconstituţionalitatea art.1 pct.56 din Legea nr.278/2006 decurge, aşadar, din
împrejurarea că, interpretând greşit tăcerea legiuitorului constituant cât priveşte modalităţile
de răspundere juridică care pot interveni în ipoteza textului, legiuitorul ordinar a considerat că
poate să restrângă mijloacele de protecţie puse la dispoziţia celui prejudiciat în atributele sale personale, prin exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare; a făcut-o procedând la
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, înlăturând, astfel, răspunderea penală
din rândul formelor de răspundere juridică pe care le poate antrena valorificarea arbitrară, cu
consecinţe prejudiciabile, a libertăţii de exprimare.
Pe linia de gândire care aici interesează, este esenţial de subliniat că neprecizarea, în cuprinsul art.30 alin.(6) din Constituţie, a mijloacelor juridice prin care se asigura ocrotirea valorilor sociale, a căror încălcare este interzisă tot acolo, nu poate fi înţeleasă ca o legitimare a legiuitorului ordinar de a stabili aceste mijloace juridice, potrivit propriei sale aprecieri. Într-
adevăr, ori de câte ori legiuitorul constituant a simţit nevoia implicării legiuitorului ordinar în
definirea unui drept fundamental sub aspectul conţinutului şi/sau al limitelor exercitării sale, a
consacrat in terminis competenţa acestuia, modalitate utilizată în art.25 privind dreptul la
libera circulaţie, art.43 privind dreptul la grevă, art.44 privind dreptul de proprietate privată etc. Aşa fiind, tăcerea textului constituţional nu poate fi interpretată decât în sensul la care am subscris, cu consecinţa neconstituţionalităţii soluţiei legislative adoptate.
Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie a fost susţinută de o mare parte a opiniei publice, fiind considerată ca o componentă a reformei legislative, de natură să asigure
"europenizarea" legislaţiei autohtone. În condiţiile în care, însă, majoritatea ţărilor europene,
inclusiv Franţa, Germania, Spania, Italia, Elveţia etc., continuă să incrimineze aceste infracţiuni, pretinsul deziderat enunţat apare ca lipsit de orice suport în realitate. Într-adevăr,
nu se vede care ar fi ţările, altele decât cele menţionate, constitutive de model de politică
europeană în această materie şi cărora, ca urmare a abrogării infracţiunilor de insultă şi
calomnie, ar urma să le semene România. Evident, asemenea ţări nu există!
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta, lipsirea de protecţia legii penale a
unor valori a căror încălcare este prohibită prin Constituţie nu numai că este lipsită de un model de referinţă relevant, ci, totodată, contravine exigenţelor convenţionale internaţionale în
materie.
Astfel, potrivit art.10 pct.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "exercitarea acestor libertăţi (libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori
idei, în calitate de componente ale libertăţii de exprimare, potrivit pct.1 al aceluiaşi articol - n.n.) ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora [...]". Am reprodus in terminis textul acestui articol care
constituie sediul materiei, pentru a evidenţia că, în viziunea convenţiei, nu există nicio
incompatibilitate între exercitarea plenară a libertăţii de exprimare şi limitările sau sancţiunile -
inclusiv de natură penală - impuse de ocrotirea unor drepturi şi interese legitime. În
consecinţă, teza, atât de populară la noi şi considerată a avea caracter axiomatic, potrivit
căreia existenţa răspunderii penale este de natură să afecteze libertatea de exprimare îşi
relevă lipsa de fundament şi caracterul hazardat.
Dacă, pentru raţiunile înfăţişate, pe care le consider peremptorii, soluţia adoptată de
Curte, în prezenta cauză, este corectă pe fond, nu mai puţin se cer examinate, ca o
continuare firească şi logică a preocupărilor declarate, efectele deciziei prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficienţa juridică, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale,
pentru a vedea dacă şi în ce măsură aceste efecte se circumscriu cadrului legal de
funcţionare a Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art.147 alin.(1) din Constituţie, pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul legal constatat ca fiind neconstituţional este suspendat de drept, iar după expirarea acestui termen îşi încetează
efectele, dacă nu a fost pus de acord cu prevederile Constituţiei. După cum s-a remarcat, suspendarea de drept a textului abrogator determină reintrarea în vigoare a dispoziţiilor
abrogate.
Or, aşa fiind, s-a susţinut prin soluţia adoptată, Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor
pozitiv, contravenind astfel dispoziţiilor art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, potrivit cărora "...se
pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a
putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
O examinare atentă a argumentelor aduse în favoarea acestui punct de vedere îndreptăţeşte serioase rezerve în ceea ce-l priveşte.
Întrucât, pe de o parte, prin efectul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei
abrogatoare, reintră în vigoare aceleaşi dispoziţii care fuseseră abrogate şi nu altele noi, este
dificil de susţinut că astfel Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv.
De asemenea, în măsura în care reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate nu
constituie decât un efect mediat al deciziei Curţii, de constatare a neconstituţionalităţii
dispoziţiei abrogatoare, şi nu un efect direct al acesteia, nu există suficient temei pentru teza avansată.
În sfârşit, în condiţiile în care interdicţia de modificare sau completare, instituită prin art.2
alin.(3) din Legea nr.47/1992, se referă exclusiv la prevederile supuse controlului, iar în
prezenta cauză obiectul controlului îl constituie dispoziţia abrogatoare, în vreme ce supuse modificării sau completării sunt prevederile abrogate, repuse în vigoare, ca urmare a
constatării neconstituţionalităţii celei dintâi, pretinsa încălcare a textului legal menţionat nu poate fi reţinută.

JUDECĂTOR, Şerban Viorel Stănoiu